Azi l-am ucis…mă săturasem să se uite la mine cu privirea aceea tăcută, cu chipul slab și ascuțit, lipsit de expresie, cu zâmbetul fals întipărit pe buzele slabe și uscate, de parcă arma pe care o îndreptam spre el era o glumă proastă. Nu, de data aceasta nu o să-l mai las să plece, ca de fiecare dată când mă ignora și îmi întorcea spatele indiferent, ieșind din încăperea mică și întunecoasă, cu un aer de superioritate, atât de sigur pe el, calm, cu mâna batjocoritoare pe care mi-o flutura în treacăt înainte să închidă ușa, fără să îmi adreseze niciodată vreun cuvânt, doar zâmbetul acela fad și plictisit. Până și ochii săi mici și înguști mă priveau cu dispreț. Niciodată nu am crezut că o sa ajung să-l urăsc atât de tare, până acolo încât să-mi provoace scârbă, să mă facă să nu îmi doresc să-l mai vad vreodată în fața ochilor. Dar astăzi totul a luat sfârșit aici, în micuța cameră pe care am împărțit-o atâta timp, aici, unde ura a mocnit ascunsă în spatele unui perete de indiferență și închisă în neputință, unde zorii zilei și întunericul nopții au rămas agățați undeva în lumina becului gălbui și palid. Aici, unde timpul nu mai trece decât prin crăpăturile căscate în tavanul mânjit cu vopsea scorojită, unde până și aerul refuză să mai fie respirat, azi, într-o zi de toamna târzie și friguroasă, cu frunze veștejite și ude, aruncate pe pământul jilav, l-am ucis. Daca știam ca e atât de ușor, poate ca aș fi făcut-o mai demult, poate nu ar mai fi trebuit să mă chinuie în fiecare zi cu tăcerea lui aspră și grea, cu silueta sa fantomatică și fața obosită, îmbătrânind pe zi ce trece, cu părul nearanjat și slinos aruncat în dezordine pe țeasta sa nesuferită. L-am suportat ani de-a rândul, mai întâi crezând că o să învăț să-l ignor, apoi conștientizându-mi ura care creștea în mine ca o plantă udată cu grijă, închisă într-o seră umedă și luminată de neoane reci. Am decis să-l omor. Un gând negru și subțire, care urcă încet din întunericul inimii și pune stăpânire pe minte, mai întâi ca un vis pe care îl îndepărtezi cu furia unui om evlavios care tocmai s-a gândit la ceva profan, apoi, încet, transformându-se într-un țel care îți acaparează întregul suflet, și căruia iți dedici toată ființa. Oare cum nu văzusem niciodată pistolul care zăcea lângă mine aruncat pe noptieră, așteptând parcă să îl iau si să duc la îndeplinire gândul ascuns care mă macină ?
Am vrut de nenumărate ori să fac ceea ce îmi propusesem. Mă privea la fel de fiecare dată, cu dispreț, el, intangibilul, veșnic rece și calculat, nemilos și nepieritor, parcă mă ruga să îmi îndrept arma către chipul său, dovedindu-mi că nu am puterea să apăs pe trăgaci, umilindu-mă de fiecare dată cu propria-mi neputință, uitându-se sfidător în ochii mei, până când eu, nemaiputând îndura scârba pe care o arunca, lăsam ochii în jos, ca un războinic înfrânt înainte ca lupta să înceapă.
Azi l-am ucis…s-a uitat la mine cu ochii mirați, cu umerii ridicați în semn de întrebare, fără să mai apuce să zică cuvântul de mirare care tocmai i se năștea pe vârful buzelor, cu zâmbetul înghețat în colțul buzelor tremurânde și uscate. Nu a crezut niciodată că până la urmă se va întâmpla, că astăzi, când s-a apropiat cu aceeași privire, cu masca zâmbitoare pe care o folosește ca sa-și ascundă furia flămândă, va fi ultima dată când mă va privi în ochi cu nepăsare și falsă compasiune. Am apăsat atât de ușor pe trăgaci, și ceasul vechi de pe perete s-a oprit pentru o clipă, lumea întreagă a înghețat pentru o secundă acolo, printre frunzele moarte ce măturau pământul jilav de afară. Apoi timpul a început să curgă din nou, și oglinda din perete a zburat in mii de bucățele strălucitoare, fiecare purtând reflexia privirii înghețate pe care mi-a aruncat-o el, înainte să zboare împrăștiat în cioburile de pe dușumeaua veche și mâncată de carii. Am ieșit din mica încăpere întunecată și rece și am tras adânc în piept aerul curat de afară, din acea zi ploioasă de toamnă târzie.