Dar cine e M.? Era un om ca toți oamenii, avea părinți, învăța, se distra cu prietenii, din când în când mai și citea; din când în când simțea nevoia sa fie singur, așa ca își lua aparatul de fotografiat și ieșea in oraș, doar el cu aparatul și cu gândurile lui. Fotografia tot ce i se părea interesant oameni, clădiri, peisaje, câteodată chiar gunoaie sau cadavre de animale lăsate pe stradă în soare.
Într-o zi, în timpul uneia din plimbările lui, M. mergea pe o străduță pustie, azi chiar nu avea chef de compania nimănui, nici a străinilor de pe stradă sau nici măcar al lui, vroia să fugă de sine. Dar după câteva minute de mers auzi gălăgie după un colț. Erau trei oameni, unul înalt și bine făcut îl ținea pe un altul, iar cel de-al treilea avea un cuțit cu care-l amenința pe captiv.
- Șeful m-a trimis să-ți dau o lecție, un mesaj pentru șeful tău: nu îndrăzniți să ne mai încălcați teritoriul sau o s-o pățiți.
La început vru sa treacă mai departe, gândindu-se că nu este treaba lui, dar totuși ceva îl împinse să-l ajute pe necunoscut. Se repezi asupra celui care avea cuțitul, făcându-l să-l scape și-i trase un pumn in plină figură, doborându-l. În acest timp, profitând de un moment de uimire a celui care îl ținea, străinul se eliberă din strânsoarea acestuia și-l puse pe fugă. Văzând că a rămas singur cel care avea cuțitul o luă și el la sănătoasa.
Străinul era puțin mai scund decât M. dar părea puternic și sigur pe el. Avea o privire calmă și rece, îi păru lui M., cu care te domina. Hainele nici măcar nu i se deranjaseră, nu ai fi crezut că se întâmplase ceva, era ca scos din cutie.
- Iți mulțumesc pentru ajutor, chiar aveam nevoie.
- Nu este nici o problemă, nu am putut să stau cu mâinile in sân.
- Cum te cheamă, băiete?
- Emilian, prietenii îmi spun M..
- Atunci înseamnă că și eu iți voi spune la fel. Pentru că m-ai salvat îți sunt dator, dacă ai nevoie vreodată de ceva, orice, chiar și o slujbă, sună la numărul asta. Și-i întinse o carte de vizită. La revedere, deocamdată. Sper să ne revedem cât mai curând.
- La revedere! Dar nu știu cum vă cheamă, strigă M. dar străinul era deja departe. Se uită pe cartea de vizită, dar nu era trecut decât un număr de telefon.
Deși nu-i plăcea să ceara favoruri, după o săptămână puse mâna pe telefon și formă numărul de pe cartea de vizită. Telefonul sună de doua ori și o voce bărbătească răspunse.
- Alo, da?
- B…buna ziua, mă numesc M., Emilian adică, am acest număr de pe o carte de vizită pe care …
- Aaaaaa, M., salut, chiar mă întrebam când vei suna.
- Mă scuzați că vă deranjez, nici măcar nu știu cum vă numiți, dar mi-ați spus că dacă am nevoie de o slujba să vă sun.
- Și bine ai făcut! Hai să ne întâlnim, să facem prezentările așa cum trebuie si să văd ce găsesc pentru tine.
Îi dădu adresa unui restaurant, stabiliră o oră și hotărâră să se întâlnească chiar în acea zi.
La ora stabilită M. se afla în fața restaurantului, asteptându-l pe străinul care avea să-i schimbe viața. La scurt timp, acesta apăru, își ceru scuze pentru întârziere și-l pofti înăuntru. Se așezară intr-un separeu izolat, străinul ceru o sticla din cel mai bun vin și ceru să nu fie deranjați.
- Vreau sa-mi cer, înca o data, scuze pentru întârziere, dar am fost reținut cu niște afaceri. Omul vorbea cu încredere și era foarte sigur pe el, fapt care-l intimida puțin pe M.
- Nu vă faceți probleme, am ajuns eu puțin mai devreme, veni răspunsul, puțin emoționat.
- Probabil te întrebi cum mă cheamă și cu ce mă ocup, spuse străinul zâmbind. Lasă-mă să-ti răspund, măcar la prima parte, răspunsul la cea de-a doua ți-l voi da mai încolo dacă va mai fi nevoie, deși probabil ai tu niște idei după ce ai văzut săptămâna trecută si îți vei da seama singur pe parcurs. Și sunt sigur că ne vom înțelege, am încredere în tine. Oricum, numele meu este Pascal Zalatimo. După cum am înțeles de la telefon ai nevoie de o slujbă.
- Ce știi să faci? Sau mai bine ce ai vrea să faci? Întreba Pascal luând o gură de vin.
- Problema e că nu am mai lucrat pâna acum, așa că orice mi-ați da de făcut trebuie sa învaț de la 0. Ce aș vrea să fac e cu totul altă problemă, dacă se poate aș vrea să fie ceva care să-mi placă, să nu fie plictisitor, să am putină libertate de mișcare și decizie, și să fiu plătit, pentru că am nevoie de bani, veni răspunsul un pic timid.
- Știi, și eu am fost ca tine la început, spuse Pascal zâmbind. Timid, fără să știu la ce să mă aștept, cu frică de interlocutor și poate chiar de ziua de mâine, bine că nici acum nu prea știu câteodată cum o sa fie mâine, dar uită-te la mine, am trecut peste toate și acum îmi merge bine, foarte bine chiar, și asta e important, ce-o să fie mâine o să fie mâine, important e prezentul, zise făcându-i cu ochiul lui M. Puștiule, îmi place de tine, îmi amintești de mine, cum eram la început.
Mai turnă vin in pahare și făcu semn chelnerului să mai aducă o sticlă. După ce aduse sticla și se îndepărtă Pascal începu din nou să vorbească.
- Acum să trecem la afaceri! Am un colet de trimis și nu-l pot trimite prin postă sau curierat pentru că este foarte important pentru mine. Vreau să-l duci tu. Dacă ești de acord iți voi da și celelalte detalii.
- Cât timp de gândire am?
- Oferta expiră în 5 secunde, primești sau nu, dar trebuie să-ți spun că plătesc foarte bine, și dacă nu accepți nu ne vom mai vedea niciodată, este prima și ultima șansă pe care ți-o dau.
- Bine, accept, pentru că am nevoie de bani, dar și pentru că m-ați făcut curios.
Pascal zâmbi, că și când era sigur că M. va accepta, scoase din buzunarul interior al sacoului un plic pe care îi spuse să-l deschidă acasă, se ridică, dădură mâna și plecă.
Încă uimit, M. rămase la masă, termină sticla de vin și făcu semn chelnerului să aducă nota de plată. Acesta se apropie și-i spuse că totul este din partea casei.
Puțin amețit de la vin, se duse direct acasă, se încuie în camera lui, se așeză pe pat și deschise plicul. În el găsi doua chei, niște bani și o hârtie pe care erau înșirate ceea ce păreau a fi instrucțiuni.
„M. mă bucur ca ai acceptat, de fapt eram sigur ca o vei face de prima oara de când te-am văzut. Drept sa-ti spun te țin sub observație de ceva timp, ziua aceea, pe strada a fost un test preliminar, sa-i spun așa, ce-i doi lucrau pentru mine, vroiam sa vad ce fel de om ești, cum vei reacționa. Iată ce trebuie sa faci: maine la ora 13:30 te vei duce la oficiul poștal numărul 3, știi unde e, si vei deschide cutia poștala numărul 138, cheia este in plic, vei lua coletul si te vei duce direct la gara de unde vei pleca cu trenul de 14:18 spre orașul X. Aici te vei duce de asemenea la un oficiu poștal, numărul 10, si la fel vei deschide cutia poștala numărul 367, cu cealaltă cheie din plic. În cutie este un plic, ia plicul și lasă înăuntru coletul. Te întorci cu trenul de 17:05, banii ar trebui să-ți ajungă de bilete.
De azi in 3 zile ne întâlnim, in același loc, la aceeași ora. Să vii cu plicul.
Să nu pierzi cutia din ochi și să ai grija de ea ca de ochii din cap. Am încredere că vei face totul cum trebuie.”
M. mai citi încă o dată scrisoarea și adormi îmbrăcat. Se trezi a doua zi gândindu-se că totul a fost un vis, dar imediat văzu plicul și hârtia lângă el și își dădu seama că totul este cât se poate de real.
Se uită la ceas. Era 13:03, deja târziu, va trebui să se grăbească, oficiul 3 era în celălalt capăt al orașului și nici gara nu era chiar aproape de postă. Făcu un duș rapid, se îmbrăcă cu primele haine pe care le găsi, își luă două sandwich-uri si plicul cu instrucțiunile și plecă în grabă.
La 14:15 era in gară, își luă repede bilet și fugi spre peron. Trenul deja se puse in mișcare, se urcă din mers. După ce trecu prin două vagoane își găsi într-un final locul. Își trase sufletul câteva minute și privi cutia pe care o ținea pe picioare. Aceasta nu era mai mare decât un prăjitor de pâine și destul de ușoara. O zgâlțâi puțin, o puse la ureche dar nu se auzea nimic. Era foarte curios să afle ce era în cutie dar trebuia doar s-o mute dintr-un loc în altul, atât, dacă ar fi fost necesar să știe ce se afla în interior i s-ar fi spus în scrisoare, gândi M., privi spre fereastră la peisajul ce se schimba cu repeziciune și își mancă cele doua sandwich-uri pregătite.
După o oră jumătate, ajunse la destinație. Era deja 15:50. Merse direct la oficiul poștal indicat, deschise cutia poștală, căută înăuntru plicul pe care trebuia să-l găsească, dar nu era acolo. În interior nu era decât o cutie maro puțin mai mare decât o cutie de chibrituri.
Se îngălbeni, simți cum i se înmoaie genunchii. Mai căută o data dar nu era nici un plic. Nu știa ce sa facă, citi din nou scrisoarea: „În cutie este un plic, ia plicul … Să vii cu plicul.”
- Dar nu e nici un plic, e doar nenorocita asta de cutie!! gândi M., derutat, abținându-se cu greu să nu țipe. Ce să fac acum?
Se uită la ceas, 16:35, trebuia să se hotărască repede dacă vroia să prindă trenul de 17:05.
- Scria că trebuie să iau plicul, dacă trebuia să iau o cutie asta ar fi scris, „ia cutia”, nu?, se întrebă M. încercând să se calmeze. Până la urmă puse cutia și coletul în cutia poștală și plecă grăbit spre gară.
A doua zi stătu închis în casa gândindu-se dacă a făcut bine ce a făcut, ce îi va spune lui Pascal, și ce plic îi va da din moment ce nu găsise nici unul. Adormi într-un final și se trezi cu o oră înainte de ora stabilită pentru întâlnire.
- Fie ce-o fi, am încercat măcar, își spuse într-o încercare de încurajare.
Ajunse la restaurant unde Pascal îl aștepta deja.
- Bună ziua, spuse M.
- Dă-mi plicul, zise Pascal rece fără să răspundă la salut.
M. se pierduse, nu știa ce sa zică, ce să facă. Scoase din buzunar singurul plic pe care îl avea, cel pe care îl primise de la Pascal acum trei zile.
- Ești singurul care a adus plicul înapoi, spuse Pascal râzând.
- C...cum adică?, întrebă M. încă tremurând.
- A fost doar un test, coletul era gol, iar în cutia poștala nu era nici un plic, am vrut să văd cum te descurci doar, să văd ce faci, dacă faci ce ti se spune sau nu, zise Pascal scotând din buzunar un alt plic. Asta e plata pe care ți-am promis-o. Acum știu că pot avea încredere în tine, o să te caut să-ți dau o sarcină adevărată de data asta. Pleacă acum, trebuie sa mă întâlnesc cu un alt candidat.
- Dar nu înțeleg!
- Nici nu trebuie să înțelegi deocamdată. Du-te și cumpără-ți un costum și pantofi, din cele mai bune, consideră că e un fel de uniformă.
- Ok, la revedere și aștept să mă contactați.
- Nu-ți fă griji, n-o să te uit.
M. ieși din restaurant și când ajunse la coltul străzii se uită în plic. Erau 350$.