O privire... Cât de naivă...crezusem că va fi al meu după o simplă privire... Credeam că dacă-mi va citi sufletul în oglindirea ochilor va rămâne pururi alături de mine.. Va fi al meu iar eu voi fi a lui.

Poate oare o simplă privire să lege sufletul altcuiva de al tău?... Poate oare o privire, o sclipire să vrăjească inima cuiva?... Pentru o secundă mi-am adunat tot curajul, toate sentimentele calde, toată speranța... Și i-am dăruit-o lui... Și-am crezut c-am câștigat... Am crezut că acum ne vom putea construi fericirea împreună, că vom învăța să zburăm ținându-ne strâns în brațe... Că ne vom putea scufunda unul în privirea celuilalt... că ne vom putea contopi sufletele într-o ușoară adiere a nopții...

Și totuși... nu știu ce să mai cred, ce să mai sper... Mă scufund parcă în întunericul și pustietatea unei solitudini sălbatice ce-mi străpunge sufletul cu spini, ce lasă-n urma lor adânci cicatrici... O privire pierdută, o lacrimă înghițită...

Și acum?...

Nu știu...

E doar așteptarea... Așteptarea și neliniștea. Îndoiala ce apasă greu precum plumbul pe inima mea...

Dar viitorul?...

Viitorul nu mai depinde de privirea mea... Viitorul meu depinde de prezentul sau trecutul lui.