suntem obscuri și singuri, darius, neîntâmplați între fâșiile intermitente de pământ. ne păstrăm locusurile cu orice preț, într-o atitudine deznădăjduită, și apoi le lăsăm să se dezintegreze. cel mai greu este când nici interstițiiile lor nu mai pot ține apa.

da, e ca atunci când ni se deschid landuri alb-negre, printre obiecte tot mai dense, neînsuflețite.

nici vântul de nord și nici vântul de sud nu mai pot alunga marea singurătate, darius. mărunta întrupare își rămâne încolăcită de grumaz.

și atunci, zvâcnim. trec mâini pe lângă noi, ne zgârie tălpile, ne strâng inima, ne adună ca pe figurinele de plumb.

când nu mai suportăm deshidratarea, când totul începe să capete altă dimensiune, intangibilă, ne mai zbatem o dată, darius, o ultimă oară, să ne convingem că prin spatele nostru nu mai trece nicio creatură.

și, ca într-un spasm fără sens, ne atingem pielea, pe toată suprafața ei, să ardem negii.

ieșirea din noi e singurul contrast, aburul nu are culoare complementară.

dacă nu mai știi unde se absoarbe totul, urmează-mă. atât cât vezi fâșiile intermitente.