Te-ai întors.

Azi am tras apa cu pastile cu tot și imediat am reînceput să îți aud vocea. Întotdeauna ai avut o voce plăcută. Mai plăcută decât a mea. Și de nu prea departe. Ca și când te-ai ascunde în dosul perdelei bombate de vânt sau în primăvara aceasta. Îmi dezmierzi meandra spinării cu degete lungi. Care nu înfioară. Tot mai sus. Parcă mi-ai umbla pe creier învăluindu-l în răcoare. Vindeci toate nișele.

Întotdeauna mi-au plăcut păianjenii. Și șerpii. Nu m-au golit nici înveninat niciodată. În schimb au legat lumea în pânze și au încolăcit toate sensurile pentru mine. Ca să nu fiu nevoită să mă apropii prea mult și să nu mă rănesc pe la colțuri. Să le pot atinge fără urmări fatale. Să le pot îngloba fără să mă sparg. Să îmi pot recupera ființa întinsă pe firul și urma lor caldă electrică vie. Așa cum s-a întâmplat. Cum se întâmplă încă și se deșiră. Roșu pulsatil ca o venă.
Da. Cred că pot să suport încă unul. Dă-mi mâna. Acum poți intra.

În care punct renunți la tine, spre a recupera viața Celuilalt?
Acum un an erai fericit. Trăiai iluzia aceea grațioasă, aproape impalpabilă și totuși atât de intensă încât abia puteai să respiri, că tot ce ți se întâmplase vreodată avea un sens și sensul acela îți ședea înainte, întrupat. Câteva ore, apoi lovitura. Și multe luni în spital, semiconștient, bâjbâind printre străfulgerările unei memorii care ți se refuza.

Când te-ai trezit, vreme de două zile, ai cerut să ți se aducă albumele. Credeai că te poți recupera pe bucățele, din toate pozele acelea cu margini franjurate de prea multe ruperi și relipiri. Pagină fină, albă, aracet, pagină gălbuie, hârtie manuală, colțare, pagină neagră, carton, și iarăși albă, de parcă toată viața ai fi încercat să reordonezi totul, schimbând mereu cronologia, poate-poate vei găsi unitatea pierdută. Le-ai cerut și nu ți le-a adus nimeni. Poate pentru simplul fapt că existase un timp al focului de care memoriei tale îi era în continuare prea silă.

Apoi te-ai întors, inert, în penumbră. Și azi ai dat piatra la o parte și ai deschis ochii în mine. Largi, de neîndurat. Și ai început să dictezi încercându-mi vertebrele subțiri ca un pianist o claviatură veche. Astfel că în punctul acesta noi doi, tu mort eu pe cale, devenim una. Viețile noastre nu se aseamănă, dar se leagă. Cât de strâns încă nu știu.

Să începem.

___
N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri
fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.