Le plăcea să pozeze. Aniversări, nunți, botezuri, reuniuni de prieteni, întâlniri de zece ani de la liceu și zece ani de la facultate, vacanțe prin țară și străinătate, vizite la rude, excursii cu școala, poze cu casa, poze cu grădina, poze cu câinii preferați și cu oamenii mai puțin preferați. Albume întregi pline de grupuri heteroclite din care țâșneau în prim-plan dinți de toate felurile, expuși la cererea fotografului.

Fotograful era un bărbat între două vârste, cu ten pătat de vărsat și sprâncene stufoase, ochelari groși dreptunghiulari, care purta indiferent de vreme un pardesiu de detectiv culoarea oului de rață și cravată cu ac de aur. Iarna, costumației specifice i se adăuga o căciulă în dungi multicolore care îi acoperea toată fruntea, dându-i aspectul unui copil retardat, cu riduri. Se numea Totoian, dar i se spunea Toto, și era o rudă îndepărtată a Anei. Atelierul lui din capătul orașului era o continuă sursă de atracție pentru tine. Atracție nepermisă.

Cu fiecare ocazie specială, Toto venea în vizită, aducând într-o geantă imensă din piele crăpată, cu multe buzunare și catarame ruginite, purtată peste piept, pe diagonală, un Leica străvechi, zgâriat, la care atașa niște obiective atât de mari încât te făcea să crezi că, privit prin ele, cerul ar fi încetat brusc să mai reprezinte un mister. Ori de câte ori îndrepta spre tine unul dintre ochii aceia reci și rotunzi cu reflexii ciudate, te simțeai dintr-o dată dezbrăcat.

Toto avea talente multiple. Știa cum să strângă o grămadă de oameni și să îi facă să stea după voia lui, ca și când s-ar fi simțit foarte bine împreună. Drepți ca în pluton, sau lipiți unii de alții într-o îmbrățișare permanent afectuoasă. Dădea impresia că ar putea împăca orice cuplu aflat în prag de divorț, obligându-l să își reia ipostaza de dragoste mare. Tono mai știa să facă oamenii să râdă „natural”. Era suficient să le ceară asta, pentru ca toți, de la copilul știrb până la bătrânul cu proteză ambulantă, să uite definitiv că zâmbetul li se potrivește ca nuca în perete, și să se hlizească molipsitor.

Dar mai ales Toto știa să te spiritualizeze. După fiecare ședință, Ana te privea mai galeș și cu mai multă speranță, iar Dragu începea să te ia în serios. Curând ai învățat să exploatezi situația. Pe la trei ani, cereai dulciuri. Pe la cinci, mașinuțe. Postúrile tale erau bine plătite.

Așa ai învățat foarte devreme că dispui de o imagine pe care o poți controla și pe care, mai ales, o poți vinde scump.

Toto era un bun vânzător. „Uite, Tinu, ai putea fi artist. Uitați-vă la el ce figură expresivă, ce mâini fine, ce ținută grațioasă!” Pe la șase ani voiai deja să te faci actor și nimeni nu părea să aibă nimic împotrivă. Cel puțin în prezența lui Toto. În absența lui, însă, lucrurile stăteau puțin altfel. „Actorii sunt muritori de foame. O să te faci arhitect ca tata, sau profesor ca mama. Astea sunt meserii sigure. Du-te fă-ți lecțiile, și mai vedem noi.”

Într-o zi ai ajuns în atelier, dintr-o întâmplare. Ai rămas toată după-amiaza în camera obscură, asistând la întregul proces. Ai realizat că fotografiile erau o modalitate prin care ai fi putut opri timpul. Nu voiai să crești. Nu voiai să te faci arhitect ca tata, nici profesor ca mama. Voiai să te faci fotograf și să extragi esența din lucruri și sufletele din oameni.

La următoarea ședință, ai cerut un aparat foto. Apoi ai început să lipsești din grupurile lui Toto. Și timpul tău a început să curgă mult mai încet.

___
N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri
fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.