M-ai luat de mână...ți-am spus de mii de ori că fragilitatea se naște odată cu omul, că prima dată vedem umbre, nu imagini clare, dar n-ai vrut să m-asculți. M-ai luat de mână la fel cum ia un copil un fluture în căușul palmei. Eu nu ți-am spus „mă doare!”, căci atingerea ta era catifelată, degetele-ți de pianist mă mângâiau așa cum mângâi clapele când îți transcenzi sufletul în note muzicale. În naivitatea mea te iubeam...te iubeam cum îngerii Îl iubesc pe Dumnezeu. Sensibilitatea ta îmi pătrundea până în străfunduri, îmi tulbura oceanul liniștii cu picuri din Mozart, Bach...

„Te voi învăța iubirea fără prejudecăți”, mi-ai spus, cu ochi-ți de cărbune stins strălucind în jocul de lumini, fără să știi că iubirea nu se învață...se naște, se simte, se trăiește, moare...fără să știi că eu te iubeam de la primul sunet al inimii tale până la ultima particulă de aer respirată.

„Ești un copil” – îți șopteam de fiecare dată, dar erai mult prea preocupat să găsești replici literare, mult prea literare, răspunsuri complicate întrebărilor mele simple. „Suntem un paradox...noi doi” ne trecea amândurora prin minte, dar, la fel ca mine, refuzai și tu să recunoști acest lucru...până când m-am trezit singură într-o dimineață. Credeam că ai uitat trandafirii, ce mi-i dăruiai mereu, în grădină...așa că am început să-ți scriu în fiecare zi...



***


10 martie


Tot ceea ce credeam la început era că nu știi nimic despre mine...dar cu fiecare clipă ce trecea aveam impresia că citești filă cu filă din cartea vieții mele și atunci mi-am dat seama de unde venea acea strălucire din ochii tăi. Era ca și cum un scriitor ar sta față în față cu foaia pe care își scrie memoriile – așa se prelingea viața mea pe pupila ochilor tăi și te pierdeai încercând să citești printre rânduri...



***

11 martie


La ce e bună cunoșterea din moment ce noi trăim ca și cum am fi creatorii lumii? Ca și cum universul ar fi fost creat de dumnezeul iubirii noastre? Nu avem nevoie de adevăr sau alte concepții abstracte, noi definim totul prin fiecare sărut. Am născut împreună paradisul pierdut – dar nu cel cu râuri de lapte și miere, ci cel cu izvoare de iubire și tandrețe, de gingășie și delicatețe...

Viața nu e numai un joc al întâmplărilor...




***

12 martie


Chiar crezi că viața e asemeni unui concert de vioară și pian? Atunci de ce notele cântecelor tale respiră greutatea tristeții? Îmi vorbești de iubire ca și cum ar fi o zeitate ce și-a găsit locaș în trupul tău, ca și cum zeitatea aceea a luat chipul sufletului tău...îmi spui că zeitatea aceea poartă aroma chipului meu...și astfel concluzionezi că sufletul tău sunt eu...dar acea pâlpâire de tristețe? Poate e doar în imaginația mea...poate că fericirea aduce cu ea și amintirea tristeții...paradoxal...încet și la fel de trecător.



***


13 martie


Îți amintești...? Mi-ai spus că dacă oamenii ar sta măcar pentru o zi să privească picurii de ploaie în timp ce se coboară pe pământ, atunci și-ar da seama de adevărata valoare a vieții...Și-apoi ai redevenit copil, ca și cum, pentru o clipă, înțelepciunea a vorbit prin tine fără ca tu să-ți dai seama.

Și începeai să vorbești din nou despre iubirea noastră...îmi spuneai că e cu mult mai presus decât erosul – pe care-l simte toată lumea – , îmi spuneai că până și Dumnezeu se mândrește cu iubirea noastră și cu siguranță o dă exemplu îngerilor...îmi spuneai că singurul lucru pentru care ne-am născut este acest sentiment și că egoismul nu-l poate atinge, căci iubirea strălucește la fel de puternic ca și divinitatea.

Dar azi...de ce taci...?


***


14 martie


Nu ne-a rămas decât visul continuu...taina iluziilor și...o eclipsă parțială de suflet...dansul hipnotic al propriilor cuvinte, nemurirea – nedemonstrată în chip real de nimeni, dar existentă pentru noi...conceptul abstract al fericirii – redefinit de sufletele noastre în fiecare clipă...



***



M-ai luat de mână...ți-am spus de mii de ori că fragilitatea se naște odată cu omul, că prima dată vedem umbre, nu imagini clare, dar n-ai vrut să m-asculți. M-ai luat de mână la fel cum ia un copil un fluture în căușul palmei. Eu nu ți-am spus „mă doare!”, căci atingerea ta era catifelată, degetele-ți de pianist mă mângâiau așa cum mângâi clapele când îți transcenzi sufletul în note muzicale. În naivitatea mea te iubeam...te iubeam cum îngerii Îl iubesc pe Dumnezeu. Sensibilitatea ta îmi pătrundea până în străfunduri, îmi tulbura oceanul liniștii cu picuri din Mozart, Bach...

„Te voi învăța iubirea fără prejudecăți”, mi-ai spus, cu ochi-ți de cărbune stins strălucind în jocul de lumini, fără să știi că iubirea nu se învață...se naște, se simte, se trăiește, moare...fără să știi că eu te iubeam de la primul sunet al inimii tale până la ultima particulă de aer respirată.

„Ești un copil” – îți șopteam de fiecare dată, dar erai mult prea preocupat să găsești replici literare, mult prea literare, răspunsuri complicate întrebărilor mele simple. „Suntem un paradox...noi doi” ne trecea amândurora prin minte, dar, la fel ca mine, refuzai și tu să recunoști acest lucru...până când m-am trezit singură într-o dimineață. Credeam că ai uitat trandafirii, ce mi-i dăruiai mereu, în grădină...așa că am început să-ți scriu în fiecare zi...


... Fără să știu că moartea nu livrează scrisori pământenilor...