Pilcă, Butcaru şi cu mine fuseserăm cantonați în sudul stadionului, la intrarea spre peluza a II-a. Nu-ş ce dracu minte creață dintre şefii noştri hotărîse să fim postați la o sută de metri de stadion, ceea ce-nsemna că era nevoie de mai mulți dintre noi, cînd puteam bine-mersi să stăm, mai puțini, lipiți de gardul din spatele tribunelor. Altminteri, cel puțin eu şi cu Pilcă trebuia să fim liberi în seara aia. Era pe la-nceputul lui decembrie şi-afară era o vreme nenorocită, cum nu se poate mai rea. Eram acolo de două ore, mai erau încă două pîn-la meci şi, de ceva vreme, începuse să burnițeze urît. Stropii se vedeau aşa, ca o ninsoare fină, în lumina cadaverică a nocturnei. Nu erau mai mult de trei patru grade; ce mai, o fericire.
Pe la şapte seara a trecut ultimul control din partea alor noştri, să vadă dacă sîntem aşezați corect în dispozitiv, să nu lăsăm să treacă nici musca, necontrolată. Era nu-ş ce căcat de meci de cupă, undeva prin semifinale, nu mai ştiu, că pe mine nu mă pasionează fotbalul. Oricum, halimai mare, pe viață şi pe moarte, o echipă de fițe, din Capitală, cu una tare, din provincie. V-am spus că nu mă pricep, da’ cam aşa a fost, sigur. Grosul trecuse deja, adică intraseră de vreo oră cei mai sifilitici din galeria oaspeților, ăia de veniseră care cu trenul, care cu autocare. I-am controlat la piele. I-am găsit unuia un cuțit cît o sabie, zicea că-i cuțit de parizer!? Bineînțeles că l-am umflat, ăla n-a mai intrat la meci, nici măcar dezarmat. Alți vreo patru erau beți-pulă, i-am dat afară cu şuturi în cur. Chiar a zis Pilcă: bă, i-am prins unuia noada cu şutu’, ăla nu mai stă jos fo trei zile! Era bine dacă venise cu trenul – ar fi stat în piciare, pe culoar, la întoarcere. Probabil un tren de noapte.
Să mai fi fost vreo juma de oră pînă să-nceapă meciul, cînd au apărut ăia doi – blondul şi ăla de care vă spun. Teoretic, nu mai aveam voie să lăsăm pe nimeni să intre, cu o oră înainte de începerea partidei – aşa scrie-n regulament, căca-m-aş în el – dar asta e, de vreme ce oamenii aveau bilete? Mai lăsasem înaintea lor un grup de zece inşi – paşnici, cuminți, tăcuți, n-aveau nici un fel de bagaj, parcă veneau la priveghi, nu la meci. Tot Pilcă (sau Butcaru?, nu mai ştiu) a zis că tocmai ăştia sînt cu adevărat suspecți, mamă, ce fețe aveau, ați văzut?!, te pomeneşti că încep s-apară şi la noi terorişti d-ăia, chiar se spusese ziliele-alea la televizor că-i o amenințare cu atentate, de sărbătorile de iarnă, da’ mă, da’ nu la noi, nu la noi, noi ce le-am făcut?! Da’ nu erau, cu siguranță nu erau. Ca dovadă, nu s-a-ntîmplat nimic în seara aia.
Deci apar ăştia doi, cu mecle şi mai şi. Blondu’, ce-i drept, mai vesel; chiar dubios de vesel. Avea aşa, ceva isteric în el, dar era din filmul ăla, cu meciul, nu era deplasat, în contextul ăla. Ălălalt, mai brunet şi mai încruntat, genul de taciturn care se uită urît la tine, în tren, cînd tu povesteşti ceva la tot compartimentul. Mie mi s-a părut de la-nceput sinistru, am evitat să-l controlez eu, din instinct. Parcă mă uitam la o reptilă, nu ştiu. Nasol, oricum. Ţin minte sigur că l-a controlat Butcaru, da’ se uita şi Pilcă la el, că n-avea nici o treabă. Eu l-am luat pe blond la pipăit; era „curat”. M-am întrors spre dreapta, spe Butcaru, abia cînd l-am auzit pe-ăsta, adică pe Butcaru, făcînd: Ooopa, ce avem aici?! Sanchi, un căcat, găsise în rucsacu’ lu’ mortu’ ăla brunet o cană de cafea, metalică. Da’ nu d-aia de armată, cum avem noi, în jandarmerie – una d-aia jmecheră, tată, cu capac, de băut în maşină, cînd conduci, să nu dai pe tine. Nichelată, mişto, scria pe ea o marcă de cauciucuri japoneze. Normal că n-avea voie să intre cu ea, dar nici să io confişti parcă nu se făcea, costa ceva şi, mai ales, nu prea se găseau, pe vremea aia, de vînzare. Ăla s-a-ncruntat o dată şi a zis că nu lasă cana acolo. Cu ea nu intri, tată, ce mai, e clar, noi nu ne riscăm să ne dea ăştia afară, bulangiule! Am crezut că înțelege şi se cară; da’ nu, ăsta o ținea pe-a lui, că n-a bătut opt sute de kilometri şi-acum să nu intre, că doar n-o să arunce cu cana pe teren, în ai noştri, la scumpă. Mai ştii? a-ntrebat Pilcă, dacă te-apucă dracii în timpul meciului şi nu te mai controlezi, arunci cu cana în capu’ arbitrului sau la vreun jucător şi pe-urmă picăm noi „mesa”?! Mai ales că sigur mîncați bătaie, sînteți în deplasare, iar arbitrii...
În clipa aia l-am văzut pe blond, de care uitasem, că se schimbase la față. Adică, nu în clipa aia se schimbase la față, era cred aşa de ceva vreme, dar eu nu îl văzusem. Am crezut că i s-a făcut rău de la inimă, ceva, ne-am speriat. A văzut şi Butcaru, l-a-ntrebat dacă-i e rău, ăla că nu, şi-atunci a zis Butcaru: hai mă, intrați, fir-ați ai dracului cu cana voastră cu tot, da’ dacă faceți vreun pocinog, vă belesc, derbedeilor. Da’ Pilcă n-a vrut şi pace, o ținea pe-a lui. Că ce, bă, mama s-a futut cu ursu’, dacă se-ntîmplă ceva, nu vedeți că şefii-s cu ochii pe noi?!? Plus că mi-e frică să nu mănînce căcat vreunul din ai noştri, s-a mai văzut, şi-aici avea dreptate, se mai întîmplase. Pilcă n-a vrut să rişte, ce mai. Blondul se schimbase şi mai rău la față, brunetul se uita urît, da’ urît, nene, ştii cum, ceva de speriat. Blondu’ cică nu ştiți ce faceți, nu vă jucați cu aşa ceva, vă expuneți! Ce-a făcut, mă, dacă-ți fut una, a zis Pilcă, înghiți cana aia cu totu’!? Ăla cu cana avea deja o privire ucigaşă, tublure, parcă-şi înghițise limba. Mă uitam la el fascinat, ca boul, cînd ăla blond a-nceput să mă tragă mînecă, de-o parte. Ce faci, mă?!?, ia mîna de pe uniformă, că te lipesc de asfalt, tu-ți morții mă-tii, blondul nu, stai nene, nu da, hai doar să-ți zic ceva, să nu zici că nu ți-am zis! Bă, oi vrea să-mi dai vreo şpagă, fii atent că nu-s d-ăla, îmi fac păcate cu tine şi te dau pe mîna poliției! Nu dom’ne, e vorba de ăsta, amicu’ meu, e belea cu el, nene, nu ştiți cu cine vă puneți. Ce mă, pişpiriilor, ne amenințați, o fi tac-su sau tac-tu vreun jmecher cu coaie?!? Bă, nouă ni se rupe pula, e ordin să nu se intre cu aşa ceva, obiecte contondente, n-are ce să ne facă nici şefii, murim cu Regulamentul de gît, avem pînă şi sindicat, ce, crezi c-o să ne dea afară sau ceva?!
Nu, nenică, face blondu’, da-i o belea cu ăsta, cu Sile. Bunică-sa, țiganca, a fost vrăjitoare, d-aia adevărată, nu escroacă, şi-ăsta cred c-a moştenit-o, ceva, că pe cine blesteamă în gînd, moare în mai puțin de-un an şi-acu văd c-a pus ochii p-ăla înalt, al vostru, care s-a luat de el. Sanchi, balamaua, pe Pilcă, adică. Da dom’ne, p-ăla, ar fi al nouălea numai din cîți ştiu io, e teroare la noi în comună, fug toți de el ca de dracu, domne, e „pe bune”! Bă, zic io, tu de cine faci aici mişto, băi căcatule, voi plecați de-aici bătuți în seara asta, ascultă-mă pe mine! Bine, nenică, io v-am spus, oricum avem boală pe voi, r-ați ai dracu de caralii; în clipa aia i-am tras un cap în gură, cu casca metalică, de l-a umplut borşu’. Borîtul ălălalt şi-a luat cana, s-a mai uitat o dată naşpa la Pilcă şi s-a dus, cred că-n pizda mă-sii s-a dus, că nu l-am mai văzut niciodată. Oricum, începea meciul, am închis porțile şi-am intrat pe pista de atletism, să stăm cu bunghiul pe galerii, să n-arunce careva cu ceva în teren. Şi n-a aruncat nimeni.
Pilcă a murit prin martie, va să zică la vreo trei luni şi ceva de la chestia asta. S-a-necat cu cafea fierbinte, a tuşit pînă-a murit. Asta cu stadionul n-am mai povestit-o la nimeni; acum e prima dată, să mor io.







17.11.2006