dacă spun mon père mi se pare ceva tandru dacă spun father îmi închipui un om sigur pe sine dacă spun taică-miu primul lucru la care mă gândesc e un coniac puturos.

și ne-am întîlnit.

era atât de slab încât mă gândeam că dacă îl împung cu un deget degetul iese pe partea cealaltă a trupului fără să întâmpine rezistență. avea niște ochelari de soare din plastic știi tu de ăia care se vindeau în bâlciurile de dinainte de 89 iar pe frunte avea tot felul de zgârâieturi. îmi și imaginam cum se laudă la toți că a luat bătaie deși era clar ca vodca stalinskaya că se făcuse criță și căzuse pe asfalt. puțea a transpirație. ca și acu zece ani când l-am întâlnit la psihiatrie. a încetinit ușor am început să tremur. tot timpul mi-am zis că n-o să-l mai recunosc pe stradă. dar nu. există un simț anume care te împiedică să uiți. am trecut mai departe. ce dracu puteam să-i spun? rare sunt momentele în care l-am iertat cred că vreo două. de cele mai multe ori mi-am dorit să moară de cancer. ca tatăl tău. măcar așa mă puteam lăuda că am pe cine să plâng

*
am ajuns să cred că toți facem parte dintr-un plan. cineva acolo sus ne pune în tot felul de situații cretine și notează reacțiile ca să creeze omul perfect. în momentele mele de maximă iubire față de mine îmi spun că pe mine m-au născut cu defecțiuni premeditate. de exemplu acum lucrez la o agenție imobiliară. mă întreb tot timpul cum dracu poate un om fără un loc al său să vândă locurile altor oameni.

inima mea este a ta simplu de tot dau tot ce pot. știi cât m-a urmărit porcărioara asta? în clasa a noua o aveam scrijelită pe bancă. când am avut prima prietenă nu știam ce să fac. m-a sărutat cu limba m-am speriat m-am ascuns în spatele blocului și mi-am șters gura cu furie. făceam scrisori în engleză pentru iubitele care au venit maică-mea mă bătea cu furtunul de la mașina de spălat ca să i le traduc. nici acum nu știu ce să fac. uneori îmi spun curajul se află în creierul meu. în realitate merg pe stradă lipit de garduri să fac loc altora.

*

dacă am învățat ceva de la viață e că plecăm atunci când avem nevoie unii de alții. deși nu văd cu ce ne încurcă o dependență în plus.

cel mai mult îmi place să stau în ploaie. hainele ude se lipesc de piele hainele sunt o piele pe care o lepădăm la următorul iubit.

e joia verde. tabernacolele se vor deschide străzile vor fi invadate de armate de hostii plimbate sub coviltir. tu ai să te agați de picioarele primului care îți va spune te fait de bizou.

lucrurile încep să-și pardă conturul televizorul derulează o mie de oameni din viețile altora frigiderul pulsează ca o inimă sau ca un ficat congelat oricum ca un organ vital care speri să te hrănească pînă la următoarea dispariție.

*

prima dată am început să cred că dumnezeu nu există la ora de sport. copiii făceau echipe era important să fii ales printre primii. era felul lor de a spune că ești bun la ceva de mine fugeau toți ca de o scârbă ori ca de cineva care nu știe prea multe. m-am așezat pe ciment și am plâns
nu știam care mi-e locul și la ce mă pricep. mi-am șters chipul cu mâneca mi-am dat seama că eram pe partea de stradă cu lucruri necunoscute. m-am rugat după două minute nu mi-a răspuns nimeni. atunci am traversat strada lucrurile de pe trotuarul celălalt au devenit.cunoscute și sigure.

dumnezeu nu există nici în spitale. perfuzia caută venele dar venele sunt ocupate cu fleacuri pe care cândva le-ai crezut importante. hai să murim împreună să nu ne mai plângem unul pe altul. dar dumnezeu nu e acolo sau nu e lucid. dumnezeu e târâitul șlapilor pe holul pustiu și ușa trântită la baie.

oricum după ce ai plecat zilele au zgomot ciudat ca atunci când țevile rămân fără apă.