Ceea ce îmi trebuie este mai mult curaj. Nu știu ce să fac. Merg, merg și totuși ușile rămân așa cum nu pot fi niciodată. De ce? Mă uit la voi prin ele, prin uși, iar voi o știți, o simțiți și totuși lumina rămâne globulară, mâna încremenită și sângele electric. Noaptea nu vine niciodată la timp. Noaptea nu are pentru mine niciodată un început fizic pe care să îl pot prevedea și pentru care să te pregătești așa cum ar trebui. Noaptea începe brusc când ceilalți s-au întins în cosciugele lor.
În liniște, gândurile capătă alte dimensiuni, devin zgomotoase; noaptea mă descompune. Ia de pe mine ambalajul luminos, rupe realitatea și lasă în urmă doar umbra abstractă. Noaptea mă simt abstract.
Nimeni nu știe unde sunt sau că sunt. Sunt inexistent până cineva (care există, am impresia, doar în mintea mea) se gândește la mine. Sunt inexistent.
Nu, situația nu mai poate rămâne așa. Mâna trebuie să obțină voință, să crească în putere pentru a putea ucide urma de culoare pe care Soarele a lăsat-o în bec. Cred că într-una din nopți o să mă pierd în adevăr, în realitatea coerentă pe care Soarele o propăvăduiește cu convingere în somn. Metoda corectă de tragere a lanțului de la W.C. implică o teorie bazată pe fapte științific dovedite a fi corecte! Numai așa va fi corect. Noaptea coboară încet în minte. Curând va fi întuneric beznă și realitatea va deveni imvizibilă și eu voi Deveni Împărat peste toate ce nu vor să existe și totul va fi cum nu poate fi niciodată: imperfect.
Noaptea nu are un sfârșit previzibil. Lumina suflă crunt, fără oprire, fără intenții rele. Ea mă sugrumă inocent. Noaptea se termină doar când Eu mă hotărăsc. Când mă satur de sublim mă spânzur cu un fascicul de fotoni. Pe câmp totul e cum a fost și mâine. Eu, prea real pentru a fi real și voi stați după uși și lămpi vă ard în corp. E focul de veghe. Vă apără de mine. De mine, cel ce vă iubesc.