Nici ea nu-și mai aducea prea bine aminte de cele ce se întâmplaseră în noaptea aceea... Știa doar că, în acea seară, ajungând acasă mai târziu decât de obicei, căci își sărbătorise ziua de naștere și fiind atât de obosită după încă o zi de curs, a mers direct în dormitorul ei, și s-a culcat.
Locuia intr-o casa veche, pe care o moștenise la moartea dragei, dar ciudatei sale mătuși, Caroline Garry. Asta se întâmplase cu vreo doi sau trei ani în urmă, prin 1967. De atunci, în viața fetei se petrecuseră o mulțime de întâmplări pe care nici ea,nici cea mai bună prietenă a ei, Victoria Johnsson, nu le-au putut explica.
Christine Harrysson era studentă în primul an la psihologie când s-a întâmplat acel eveniment cu mătușa sa. Trăise de mică alături de Caroline și și-a dat foarte bine seama că mătușa ei nu este o femeie ca toate celelate: trăia mai mult singură, nu avea prieteni, nici copii, dar nu putuse să înțeleagă niciodată în ce mister era învăluită acea ființă atât de dragă ei. Cu toate că era ocolită de oameni, Caroline a crescut-o pe Christine oferindu-i toată dragostea sa, și făcând tot ce-i stătea în putință pentru ca micuța să nu observe că ceva nu era în regulă.
Acum, Christine se simțea singură, îi lipseau sfaturile scumpei sale mătuși, care prevestea mereu cele ce aveau să se întâmple cu nepoata ei și de multe ori putea să oprescă de la înfăptuire unele lucruri rele. Christine nu putuse afla niciodată cum ajunsese să locuiască cu această femeie, știa doar că mama sa, pe care nu o cunoscuse niciodată, dar despre care aflase că avusese un straniu accident de automobil, fusese soră cu Caroline.
De câteva zile, această fată era abătută, observaseră asta toți colegii și profesorii ei... Motivul era că vorbise pentru prima oară în viața sa cu o bătrână pe care o observase de multe ori privind pe geam către vechea casă în care locuise mătușa ei. Nu era sigură, i se părea că o și vazuse odată pe Caroline vorbind în șoaptă cu acea femeie, care i se părea Christinei la fel de ciudată ca și mătușa sa. Acum aflase de la batrânică lucruri pe care nu le-a putut crede: Caroline era un oaspete al acestei planete, ea venea dintr-o lume paralelă cu a noatră, de aceea putea prevesti cu atâta exactitate toate evenimentele legate de viața sa și a nepoatei sale. Cea mai mare parte a tinereții sale și-o petrecuse într-un castel destul de departe de Londra, despre care Christine auzise vorbindu-se de nenumărate ori; castel care putea fi văzut doar de câteva ori pe an. Era un castel pe care îl văzuseră multe generații de oameni dar nu pătrunsese nimeni înăuntru.,la fel cum nimeni nu știa cum a apărut acea stranie clădire.
În acea seară Victoria a rămas peste noapte la Christine, dormind ca de obicei când rămânea acasă la prietena sa, în camera alăturată camerei Christinei. Era un dormitor la fel de frumos aranjat după moda timpului, ca și cel al tinerei stăpâne a casei, care nu a dorit să schimbe nimic din ceea ce i-a lăsat Caroline. Fetele nu au mai rămas la povești, ci au mers direct la culcare; le aștepta o nouă zi destul de grea, mai ales pentru Christine.
Deși era atât de obosită, aceasta din urmă a adormit foarte greu, îi reveneau necontenit în minte vorbele acelei bătrâne: ”Caroline nu era de-a voastră...”
- Asta înseamnă că nici bătrâna aceasta ciudată nu-i de-aici!, se gândea ea.
Era atât de derutată, nu știa ce să mai creadă, dar de un lucru era sigură: tot timpul, însă mai ales acum, când Caroline nu mai era cu ea s-au petrecut atâtea și atâtea lucruri inexplicabile.
A reușit în sfârșit să adoarmă. Și, ca și când totul era stabilit ca aceasta să se întâmple exact în noaptea când ea va împlini douăzeci de ani, a avut un vis straniu, dar care părea aievea, și care a lămurit-o pe deplin: ea știa că se apropia vremea la care apărea castelul Strangestone. O voce prea bine cunoscută i-a vorbit rar, dar atât de convingător, cerându-i să o însoțescă încât fata nu s-a putut împotrivi. Își dădea foarte bine seama că ea este în pat și doarme, dar s-a văzut ridicându-se și plecând, condusă de vocea mătușii sale, care i-a spus: ”Vino,fata mea, e timpul să afli tot ceea ce te-a neliniștit până acum!”
Ajungând la poarta castelului, Christine a văzut-o pe Vicky speriată, puțin mai departe de castel, rugând-o să nu intre acolo căci nu se știe ce i se va întîmpla.
“Stați liniștită, domnișoară Johnsson!” I-a spus vocea Carolinei” știți doar cât țin la Christine a mea, nu va păți nimic!” Așa obișnuia ea să se adreseze prietenelor nepoatei sale, căci era o femeie foarte bine educată.
Deși puțin speriată, Christine a pășit peste pragul de lemn vechi al castelului și deodată a fost învăluită de o lumină de un roz diafan și de un parfum fin, dar îmbătător. Înaintea fetei s-a deschis o sală mare, frumos mobilată și foarte curată. Dar în încăpere nu se afla nimeni. A rămas încremenită.
“Vino,nu te opri!”, a vorbit mai departe vocea Carolinei.
Fata a continuat să meargă, fără să știe unde, parcă ceva o atrăgea să urce niște scări, apoi să meargă de-a lungul unui lung și întunecos hol, pentru ca în sfârșit să intre într-o cameră, în care cu siguranță nu mai intrase nimeni de câțiva ani. Christine era nehotărâtă să intre în camera aceea plină de pânze de paianjen, de care îi era dintotdeauna atât de frică. A oprit-o în loc parcă și mirosul de aer inchis, care contrasta foarte mult cu parfumul fin din sala cea mare. Nu putea să înțeleagă ce căuta ea la ușa unei asemenea camere așa că o clipă se gândi să închidă ușa și să fugă jos, în sala cea frumoasă. Dar nu putu să fugă, căci vocea mătușii sale a oprit-o, spunându-i: ”Du-te, fugi dacă vrei, dar știu că îți dorești foarte mult să-mi descoperi tainele. Asta este singura ta șansă, așa că trebuie să te decizi acum!” Bineînțeles că asta aștepta de atâția ani, așa că a rămas fără să spună nimic. Vocea a îndemnat-o să înainteze, spre masă unde se afla o oglindă foarte strălucitoare, fiind cel mai nou și mai frumos obiect din întreaga cameră. A recunoscut-o imediat: era oglinda pe care chiar ea i-o dăruise Carolinei. Privind mai atentă în cameră, în spatele unei foarte fine perdeluțe stătea întinsă, pe un pat însăși Caroline... Urma să i se dezvăluie toate secretele legate de unica ei rudă pe care o cunoștea.
„-Privește oglinda, Chistine! Așa vei putea să vezi tot ce eu îți voi povesti.”
Fata se supuse, era din ce în ce mai nerăbdătoare să afle ceea ce căutase atâția ani, dar totuși parcă îi era teamă, nici ea nu știa de ce sau de cine. Îi simțise foarte tare lipsa dragei sale mătuși de când nu mai era cu ea. Ar fi vrut să o îmbrățișeze, dar încă nu își dădea bine seama dacă este posibil. Caroline îi vorbea mai departe foarte blând, repetându-i cele ce-i mai spusese de când „au plecat de acasă”. Deși tot cu teamă, s-a apropiat de pat și a încercat să-și îmbrățișeze mătușa... deziluzie... nu era o ființă adevărată... ci doar spiritul ei. Caroline izbucni într-un hohot de râs care i se păru sinistru tinerei studente. Apoi își continuă povestea: din întâmplare mama Carolinei era om. A fost un accident de calcul al celor din cealaltă realitate. Sora ei geamănă, mama Christinei era de fapt copilul pe care-l așteptau Mary și John Garry, bunicii fetei. Încă din copilărie, Caroline fusese retrasă, plăcându-i plimbările seara până se întuneca prin pădurea de pe domeniul familiei. Părinții ei observaseră acestea la ea dar nu putuseră să înțeleagă diferența dintre cele două copile. Acestea se înțeleseseră mereu foarte bine, chiar dacă Judith simțise mereu că sora sa e diferită de ea și de toți prietenii lor. Se întâmplase de multe ori ca părinții lor să o surprindă pe micuța Caroline vorbind... singură; de fapt ea le transmitea celor cărora aparținea în realitate gândurile, sentimentele și cele ce ea trăia în noua sa familie.
Christine rămăsese fără grai, privea ca în transă în oglinda cea frumoasă unde, ca un film, apărea întreaga viață a mătușii sale. De mică, Caroline fusese o fată de o frumusețe ireală, fiind invidiată de mai toate colegele ei. De asemeni, inteligența sa o ajuta să găsească mereu soluțiile toturor problemelor de la școală sau din viața sa și a familiei.
- Dar nu ți-ai petrecut tinerețea în acest castel?
- Nu! Voi numiți tinerețe o parte din viața pământeană, pentru noi reprezintă perioada prin care trec cei care urmează să fie trimiși pe pământ înainte ca aceasta să se întâmple.
- Cum de ai putut să ascunzi toate astea atâta timp? a întrebat-o isteața nepoată.
- Au fost multe clipele în care simțeam că nu mai pot păstra în mine toate aceste taine pentru mult timp, continuă Caroline; astea se întâmplau mai ales de sărbători, când primeam atâtea cadouri și atâta dragoste din partea familiei, ca și când aș fi fost într-adevăr copilul lor, la fel ca Judith. Însă mereu când aveam această slăbiciune găseam puterea în singurul loc unde chiar puteam să mă confesez, să spun tot ce aveam de spus, tot ceea ce trăiam și simțeam, loc ce „știa să tacă” și de unde veneau și sfaturile de la cei din lumea mea; pădurea. De multe ori m-am simțit frustrată crezând că doar eu nu am văzut niciodată spațiul din care veneam, căci eu am apărut în castelul Strangestone, pentru ca mai târziu să mă nasc în familia Garry. Am aflat, însă mai târziu că nu sunt singura în această situație, totuși eram singura ce ajunsese pe Terra dintr-o greșeală. ”După acestea Caroline a tăcut...
- Continuă, te rog; cum de puteai să faci atâtea lucruri inexplicabile? o îndemnă tânăra fată.
- Prima dată s-a întâmplat exact în ziua în care am împlinit douăzeci de ani, la fel ca tine. Eram la conacul așa-zișilor mei părinți, și ne distram de minune. La un moment dat a început să plouă atât de tare încât am fost nevoiți să părăsim terasa. Dornici de aventură și fiind vară am ieșit pentru câteva minute afară, să alergăm prin ploaie. Era totul atât de frumos, dar nu știu cum, parcă având o presimțire am plecat de lângă grupul cu care eram, spre doi colegi ce se așezaseră pe iarbă și priveau cerul destul de senin în ciuda faptului că ploua grozav. Am reușit repede să-i conving să vină cu noi să alerge printre pomii imenșii din grădina bătrânului conac. Acțiunea mea a fost benefică, pentru că exact în momentul în noi trei ajunsesem lângă ceilalți zece, în locul în care stătuseră cei doi a căzut un fulger care ne-a speriat pe toți. Nimeni nu a remarcat cât noroc au avut cei doi, dar eu mi-am dat seama că avea legătură cu presimțirea mea. Evenimentele de genul acesta au continuat, au observat și prietenii mei capacitatea mea de a cunoaște lucrurile înainte dar, la început, nu au dat prea multă importanță. Eu însă știam că nu trebuie să mă tem de cele ce se întâmplau cu mine. Mai târziu, când aceste fenomene se repetau tot mai des, am început să fiu marginalizată, căci unii dintre cei care mă cunoșteau chiar se speriau de mine, nu știu de ce... Așa se explică tot ceea ce te-a incitat și poate te-a speriat în tot acest timp, cât ai stat cu mine.
- Ce s-a întâmplat cu mama mea, cu tatăl meu? De ce mereu ai ocolit discuțiile despre ei?
- Ce s-a întâmplat cu ei știi, în oarecare măsură…Ei bine, Judith era foarte tânără când tu te-ai născut, la fel și Howard, tatăl tău, așa că eu m-am oferit să îi ajut să te crească, deși și eu eram la fel de tânără ca și ei.
Chiar dacă ajunsesem printre voi fără voia nimănui, la vârsta de 25 de ani trebuia să mă întorc în acest castel, care aparține celor ca mine; ca bătrâna Janne. Dar, ca un făcut, în ziua în care eu trebuia să mă despart fizic pentru totdeauna de sora mea terestră, de tine și de Howard, s-a întâmplat ceva cu totul și cu totul neașteptat, un nou accident de calcul. Deși eu vorbeam cu cei din lumea mea încă din copilărie, cea vizată pentru a duce dincolo informațiile și tot ce a acumulat pe pământ, a fost Judith, mama ta...
- De ce?
- Scumpo, asta chiar nu pot să-ți spun, nici eu nu știu, nu am primit nici un răspuns la această întrebare.
- Și tatăl meu?
- Cu el s-a întâmplat același lucru. El și Judith erau împreună, în noua lor mașină și se întorceau de la Londra. La fel de ciudat ca și celelalte lucruri, a fost și accidentul pe care l-au avut, în ciuda vitezei mici cu care conducea Howard. După acest accident, cei doi pur și simplu au dispărut, fără ca nimeni să știe unde. Am fost tristă pentru că îmi pierdusem sora, tu rămăseseși singură, iar eu trebuia să mă întorc printre ai mei. Peste o săptămână, când toți își pierduseră speranța de a-i mai găsi, am primit de la ei un mesaj în care îmi spuneau că abia acum au înțeles toate cele ce se întâmplaseră și-mi aduceau la cunoștință că din greșeală cea chemată a fost Judith, și cum cei doi erau împreună, au fost luați amândoi. Am continuat să vorbim. Te rog, iartă-mă, draga mea, că ți-am ascuns acest lucru, dar nu am vrut ca tu să te simți altfel decât ceilalți copii, nu am vrut să suferi.
- Nu trebuie să-ți ceri scuze, dar puteai să mă pregătești măcar, să-mi dai de înțeles ce s-a întâmplat cu părinții mei.
Caroline nu mai spuse nimic.
- Ai spus ceva despre o bătrână, Janne. Cine este ea?
- Acum cinci zile, ai vorbit cu o bătrână pe care tu ai văzut-o de mai mulți ani privind spre vechea noastră casă.
Christine rămase mută de uimire. Știa de capacitatea mătușii sale de a vedea lucrurile înainte, dar niciodată nu și-a putut închipui că aceasta îi urmărește fiecare mișcare.
- Această femeie este Janne. Am cunoscut-o într-o întâmplare asemănătoare celei din grădina bătrânului conac. Are aceleași calități ca și mine. În rest, viața mea de când ai venit să locuiești cu mine o cunoști. Acum ai aflat și misterul în care eram învăluită, dar tot nu s-a terminat cu lucrurile noi pe care trebuie să le afli. Spune-mi, ești pregătită să-ți întâlnești părinții?
- Dar...
- În toți acești ani ei au locuit aici, dar tu nu ai putut să-i vezi căci este interzisă intrarea în acest castel a pământenilor.
- Atunci eu cum am ajuns aici?
- Ai venit cu mine, eu te-am chemat, nu am putut mai repede; oricum era stabilit pentru ziua în care tu împlinești douăzeci de ani.
- Cine a stabilit asta? Cine nu m-a lăsat să-mi văd părinții? Și Christine izbucni într-un hohot de plâns care o înduioșă și mai tare pe Caroline.
Au coborât amândouă scările cele largi, au trecut prin camere frumoase, prin alte camere mai puțin frumoase, până au ajuns într-o grădină de o frumusețe ireală. Acolo pe o bancă stăteau doi tineri, erau părinții Christinei. Întâlnirea a fost puțin tristă pentru fata care îi cunoștea doar din rarele povești ale Carolinei. Nu au putut însă să stea prea mult împreună, căci totul a dispărut ca prin farmec.
A doua zi, confuză, i-a povestit totul Victoriei care, printr-o ciudată coincidență avusese un vis asemănător, în care încerca să o oprească pe Christine să intre în castel. Dar în cazul acesteia din urmă, cele petrecute păreau atât de reale, încât fata nu mai știa ce să creadă. Totul părea să fie doar un vis căci întâlnirile cu familia ei încetaseră. Sau, cel puțin așa credea ea. Exact la un an de la cele întâmplate în noaptea aceea, a avut loc un alt eveniment asemănător cu primul. Din acel moment viața Christinei s-a schimbat, fata având tot mai dese contacte cu lumea de unde venise mătușa sa, primind sfaturi de la părinții și știind să se ferească de tot ceea ce putea să-i facă rău.
Cu toate acestea, nu a aflat niciodată dacă în acea noapte chiar fusese în misteriosul castel cu mătușa sa și cu părinții ei, sau într-adevăr fusese doar un vis așa cum încerca Victoria să o convingă să creadă.
- Dar, oare această incertitudine va fi veșnică?...