Lăsam în pragurile ușilor întredeschise câte un pantof. Oglinzile erau îmbrăcate în haine de oraș. Podelele erau înclinate spre ferestrele din curte. Paturile îmi păreau străine. Dormea tot timpul cineva în ele. Toți respectam regulile casei.
În pod nu aveam voie să mergem singuri. De obicei mergeam perechi.
- De ce m-ai adus cu tine?
Întotdeauna mă întrebam același lucru. Și de fiecare dată mi se părea că e un lucru prea evident spre a fi spus cu voce tare.
- Să nu fii singur.
De sus se vedeau acoperișurile vecinilor. Nu vorbeam niciodată de visele noastre.
- Ai văzut că în vecini s-a mutat un copil?
Încercam să-l văd în casa de peste drum.
- A murit bătrânul?
- Seamănă cu el. Poate că e nepotul lui.
- Ar trebui să-l întrebăm.
- Cum să ieșim?! Daca ieși te pierzi in oraș.
- Eu aș ieși.
- Nu ți-e frică să ieși singur ?
- Ba da. Nu vrei sa vii cu mine? Am putea pleca împreună.
- Vrei sa trăiești pe străzi? Cine crezi ca te va hrăni?
- Vezi, eu de mult vin aici cu câte o bucata de pâine pe care o arunc celor de jos , celor fără casa. Poți și tu să mai arunci câte o bucata de pâine. Eu o să mai trec prin fața casei.
Am plecat noaptea. Mi-am luat haine de pe o oglindă. Nu m-a auzit nimeni, deși ușa de la intrare a scârțâit când m-am încălțat cu pantofii din prag.
Afară era vară.
Mâine la cină toți vor păstra un moment de tăcere pentru mine. Apoi vor vărsa pe jos un pic de vin.
După un timp am uitat de ce mă întorceam pe strada aceea, la casa veche de pe colț. Poate că veneam doar pentru că pantofii de la intrare mi se potriveau atât de bine.
Într-o zi, după ce m-am încălțat cu ultima pereche de pantofi și ușa s-a închis în urma mea, am găsit pe jos un plic.
Am bătut la ușa să-l înapoiez.
Mi-a deschis un copil.
- Am găsit o scrisoare, e a ta? L-am întrebat
- Locuiesc singur aici, mi-a răspuns. Poftește înăuntru.
- Mulțumesc, rămân doar un pic sa mă odihnesc. Poți să-mi dai te rog un pahar cu apă?
Casa era goală. Oglinzile erau întoarse toate cu fața la perete.
Mi-am pus haina pe o oglindă. Apoi mi-am amintit de pantofi. I-am pus în ușa de la intrare.
- Ce s-a întâmplat cu cei care locuiau aici?
- Au murit.
- Când ?
- Nu știu mi-a răspuns copilul. Eu am venit aici și casa era goală. Nu mai locuia nimeni în ea. Tu i-ai cunoscut?
- Da. Trebuie sa plec acum. Să acoperi întotdeauna oglinzile cu haine. Și lasă pantofii în pragul ușii de la intrare.
- Cum e afară? mă întrebă copilul.
- Poate ne vom mai întâlni.
Am plecat desculț să mă plimb prin parc. Trăiam după regulile orașului. Dar dincolo de oraș?