Scrisoare de la Penelopa

Dragă Ulise,



Soarele a răsărit și a apus de nenumărate ori de cînd ai plecat. Am fost martoră îngîndurată de aici, din colțul ferestrei…fiindcă de aici văd cel mai bine…și pasul ticăit al minutarului, și foaia calendarului în căderea ei liberă spre podea, văd și foile împrăștiate de pe birou…ultimele exerciții de sinceritate lăsate înainte ca tu să pleci în grabă…și tot de aici contemplu mai bine liniștea sufletului meu, dar și freamătul de dincolo de fereastră, de dincolo de porțile cetății asediate…de pețitori, de gînduri, de presimțiri negre…

Din colțul ferestrei camerei mele, în pragul fiecărei dimineți, scrutez zările, așteptînd primele raze de soare…poate ele îți vor lumina mai bine drumul spre casă…. Mai sînt și zile, ca astăzi de pildă, cînd norii mă împiedică să te caut dincolo de linia orizontului…și atunci nimic nu mă poate consola…decît gîndurile pe care ți le închin cu dragostea dintotdeauna, neștirbită nici de distanțe, nici de amăgirile pețitorilor nărăvași, nici chiar de propriile mele îngrijorări.

Pețitorii, pe cai albi, înveșmîntați în aur și argint, mîndri și cuceritori înnăscuți, biruitori în bătălii ale sufletului dar nu numai, veniți din toate colțurile lumii cu daruri măiestrit alese, par hotărîți să cucerească cetatea…pe mine…Larma și nerăbdarea lor îmi aduc aminte că nu sînt decît o biată fată, îndrăgostită de un Ulise pierdut într-un bătălie mai grea decît o anticipase…și mai lungă….

Aveam dreptate să-mi fie teamă de această plecare, aveam dreptate să te rog să nu pleci…în acea noapte cînd îți spuneam că totul se va sfîrși presimțeam că te văd poate pentru ultima dată… și mereu altceva a fost mai important decît tine, decît noi…cetatea, drumul, bătăliile, cuceririle…mereu a contat altceva…mereu altceva a fost mai de preț decît comoara care eram în doi…

Refuz pe rînd dulceața amintirilor primei iubiri…acel pețitor venit de peste mări și țări, dornic să recîștige ceva ce credea că va fi pentru totdeauna al său…

Refuz și platoul cu căpșuni, și odată cu el și promisiunea clipelor dulci petrecute în doi, oferite de acel cavaler misterios, himeric…deși mi-e greu să mă apăr în fața veșnicei tentații pe care el o reprezintă…nimic nu pare a-I sta în cale…nici refuzurile mele, nici numele tău, nici sentimentele mele...pare decis să facă praf cetatea dacă nu-i acord…inima mea…ascunsă acum în sipet, și încuiată cu 7 lacăte…

Refuz consolările altor îmbrățișări, șoaptele gîngurite ale altor buze, refuz tot ce nu are legătură cu tine…sau cel puțin încerc să fac asta păstrînd cetatea sufletului deschisă, ca și pînă acum…Încerc să fiu eu însămi în ciuda faptului că ești atît de departe…neștiut de departe…

Ai plecat la război cu mult prea repede, nu eram pregătită nici pentru emoțiile despărțirii, și nici pentru coșmarul așteptării…

Cu pași mici, cuminți, străbat sălile castelului pe care TU l-ai construit pentru mine. În doar cîteva săptămîni ai transformat stînca și nisipul într-o cetate de vis…cît de invidiată ar fi fost de întreaga lume dacă s-ar fi dus vestea despre ea…puțini au știut-o însă, din fericire… Acum parcurg sală după sală, și încă mai aud freamătul jocurilor, al rîsetelor, al iubirii. Eram doi, dar eram vorbăreți, jucăuși, tandri…marea își ondula valurile în ritmul inimilor noastre, Soarele se rotea în funcție de oboseala sau neastîmpărul nostru, iar păsările cerului ne ofereau cel mai dulce ciripit, din zori și pînă noaptea tîrziu…cînd adormeam îmbrățișați pe țărmul dantelat de spuma mării...

Doar eu mai port însă în suflet freamătul de demult. În rest tăcerea este absolută. Doar lacrimile mele se aud inundînd încăperile visului aievea de altădată…și nisipul din clepsidră prelingîndu-se, mereu sfîrșind, și începînd din nou, de parcă timpul nu ar însemna curgere, ci doar o nesfîrșită repetiție a durerii…

Mi-e greu să văd pețitorii pășind pe dalele pe care altădată pășeai doar tu…mi-e greu să-I aud rostindu-ți numele și căutînd cu febrilitate vești aducătoare de moarte despre expediția ta…mi-e greu să aud vorbindu-se de dreptul lor de a stăpîni o cetate a ta, și mi-e greu să accept, fie și ideea, că mîine nu va mai fi a ta…ci a unuia dintre ei….

Mi-e tot mai greu să aud vorbindu-se de lotofagii care ți-au oferit uitarea, de Circe care ți-a oferit bogăție, de Calypso care te-a ademenit în brațele ei zeiești…există zile cînd mă întreb dacă vei mai vrea de fapt să te întorci…nu am a-ți oferi decît uitarea în doi, bogăția unui suflet infinit, și pe mine. Un nimic poate, în comparație cu celelalte oferte, un fleac în comparație cu frumusețea nepieritoare a sirenelor….

Și totuși…

…inima mea e visul în care te văd pe tine…

…inima mea e Soarele care te alintă în fiecare zi, și îți luminează drumul spre casă…

…inima mea e Marea pe care corabia ta își croiește drum…cînd calmă și caldă, cînd învolburată și de nestăpînit…

…inima mea e pițigoiul guraliv și încălzit de Soare, care îți ciripește minciuni la ureche doar pentru a-și cîștiga dreptul de a-ți sta ție pe umăr…

…inima mea e drumul spre casa de dincolo de zăngănitul armelor, de dincolo de confruntare și noi cuceriri…

…inima mea e de fapt drumul spre povestea începută și lăsată neterminată în dimineața fără nume a plecării tale…



Întoarce-te, dragă Odysseus! Pe cel mai scurt drum posibil. Indiferent de cîte obstacole vei întîlni în cale. Indiferent de tentații, sau de amintiri, indiferent dacă vremea e bună sau rea.



Întoarce-te măcar în vis, dacă în realitate va fi imposibil!



Întoarce-te, să mai culegem o dată împreună aurul polenului din potirele florilor care nu se ofilesc niciodată, fiindcă doar noi doi știm a le uda!



Întoarce-te, să ne mai plimbăm o dată de mînă pe aleile din grădină, învăluiți în apusul pregătit anume pentru noi!



Întoarce-te, să mai privim o dată de la fereastra noastră hamacul stelar în care ne aninam visele în fiecare noapte! Locul e acum gol, doar coșmarurile mele și dorul de tine mai bîntuie pe acolo...



Întoarce-te, ca să îți recunosc pașii siguri, de stăpîn al locului, printre pașii călătorilor prezenți acum în casa ta!



Întoarce-te, ca să te pot recunoaște doar eu, ascuns cum vei fi după oboseala drumului, și după bucuria de a fi rămas în viață!



Întoarce-te, ca să pot să mă apropii de străinul care vei părea celorlalți, să-ți pot atinge fruntea, să te pot lua de mînă spunîndu-le lor că pe tine te așteptam, pentru a declara balul deschis...iar după ce ei vor pleca și după ce vei închide porțile cetății în urma lor, să-mi povestești odiseea ta și eu s-o ascult ca pe cea mai frumoasă poveste...frumoasă pentru că mi te-a adus înapoi.



Întoarce-te, ca să-ți mai spun o dată că mi-ești drag foarte….



Sau dacă pleci de tot…păstrează un colț al inimii tale doar pentru mine…

Dacă nu voi avea puterea să-ți păstrez intactă cetatea…mă voi refugia cuminte doar în amintirea ta. Și îmi va fi mai bine.



Cu dragoste, cu durere, cu dor

Always yours,

Penelope





mai sînt 19 zile...
19 zile pînă cînd Profetesele Marelui Templu mi-au prezis întoarcerea lui Ulise. S-au scurs 21 de ore de cînd am notat ultima data numărul de ore rămase pe foaia de pe ușa camerei mele...foile lipite acolo se umplu de litere și cifre, și la un moment dat sînt înlocuite cu altele albe...și numărătoarea o ia de la capăt...

cu un ochi pe cadranul ceasului, celălalt ochi pe foaia de calendar, și cu ochiul sufletului undeva departe...nu știu drumul pînă la tine, dar ceva neștiut îmi spune că dacă aș porni acum la drum...sigur într-o zi te-aș găsi...nu știu dacă te-aș recunoaște, dar de găsit te-aș găsi...

numai că atunci cînd tu ai plecat, eu am promis să fiu cuminte. Oare...m-am ținut de cuvînt?






18 zile...
În zori am fost pe țărmul mării, și am ascultat, ghemuită în nisip, adîncul lichid...Poate tocmai albastrul lui îmi da acea stare de neliniște permanentă, și de așteptare fără sfîrșit. Mă liniștea doar gîndul că, oriunde ai fi dragă Ulise, tot asculți marea. Măcar în gînd...

Am strîns în pumn nisip...cîte fire să fi fost ascunse? infinit mai multe decît orele rămase pîna la întoarcerea ta. În palma mea era poate ascunsă eternitatea. În inima mea se ascunde frîntura de eternitate, îndoială, nesiguranța, teama și mai ales...dar asta ține de vis. Și eu nu visez cu ochii larg deschiși niciodată. Nu mai visez cu ochii deschisi...




17 zile...

Mi-a obosit așteptarea...iar porumbeii călători refuză să mai poarte în plisc mesaje pînă la El...
Poate i-am influențat eu, cu îngrijorările și tristețea mea...







16 zile...

La curtea lui Odysseus s-a pierdut bufonul. Sau poate săracu' n-a mai suportat glumele pețitorilor, și și-o fi luat lumea în cap.... Se caută înlocuitor, pentru liniștea și mai ales pentru zîmbetul Penelopei...

Condiții în vederea angajării:
Candidatul trebuie:
-să fie nebun de fericire;
-să aibă ochii verzi;
-să poarte barbă;
-să imite vocea lui Ulise;
-să se îmbrace asemenea lui;
-să-i placă parfumurile (mai puțin cele cu tentă marină, care pentru Penelopa înseamnă despărțire!!!!)
-să știe să facă politică;
-să poarte obligatoriu tichie de nebun cu ciucuri și clopoței;
-să știe să se poarte frumos cu acei pretendenți pe care Penelopa îi respectă;
-...etc

Nota bene, la prima greșeală bufonul angajat va fi dat afară de la curte și nu i se vor plăti salarii compensatorii!!!!




15 zile...
se spune că timpul zboară...atunci de ce aici pare încrustat în piatră?




14 zile...
Corabia lui Odysseus s-a scufundat în drum spre Itaca...iar porumbeii aducători de vești și-au frînt zborul spre fereastra camerei mele.
E liniște în Itaca....prea multă liniște...sau poate așa e cînd moare un suflet?



sfîrșitul poveștii