agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-08-25 | [This text should be read in romana] |
45
- Îți pare rău că n-am picioare. - Poftim? - Îți pare rău că n-am picioare. Picioarele tale sunt reci și ai fi vrut să le încălzești de ale mele. Păcat că nu există. Deget și Antoaneta stăteau lungiți în pat, cu plapuma peste ei. Femeia își petrecuse brațul pe după gâtul lui și îl mângâia leneșă pe umăr. - Fred... - Nu trebuie să eviți discuția, că nu mă ajuți cu nimic în felul ăsta. Eu oricum sunt infirm, indiferent dacă mi-o spui zilnic, ori te prefaci că nu te deranjează. Dacă te deranjează sau nu – eu n-am de unde să știu. Dacă te deranjează, de ce te deranjează – iar n-am de unde să știu, probabil că ții la mine. Nici nu mi-ar veni să cred că ai gândi meschin – “nu-mi convine că bărbatu-meu e o jumătate de om pentru că n-am eu cu ce să-mi încălzesc picioarele noaptea, sau n-am cu cine să dansez, să alerg prin parc, dacă îmi vine chef”. - Fred... - Da, Antoaneta. Te ascult. - ... - Nu zici nimic. Þi-e frică de mine? Þi-e frică? De ce ți-ar fi? Ce rău ar putea să-ți facă un infirm ca mine? Antoaneta tăcea. În cameră se așternu liniștea, spartă numai de ticăitul ceasului deșteptător. Într-un târziu, femeia vru să spună ceva, dar Deget o întrerupse. - Fred, de ce crezi tu că... - Lasă, dragă, că n-are rost să ne certăm pe ce cred eu. Avem ceva important de vorbit. Spune-mi, te rog, cum a decurs întâlnirea aia de pomină dintre Melania Domazic și Renata Lidoi. Dar te rog să-mi spui adevărul curat, așa cum îl cunoști, fără bârfe sau exagerări. - A, da, știu din sursă sigură, absolut sigură, că Melania stătea la o masă într-o braserie cu o prietenă de-a ei, Felicia Zârlete, care mi-a și povestit toată faza. Renata a intrat în local, a venit la ele și a apucat-o pe Melania de bluză. Nu știu ce-a vrut să-i spună, dar Melania și-a scos bluza și i-a zis “ia-o, știu că nu ai purtat niciodată un lucru atât de scump, și nici nu ai fi purtat, dacă nu aveai norocul să te întâlnești cu mine”. Renata a luat mâna de pe bluză și a amenințat-o pe Melania că nu e departe vremea când nu va mai avea nici cu ce să se îmbrace, și “atunci să vii la mine, că găsesc eu prin garderobă vreo zdreanță, să-ți dau”. Melania s-a înfuriat, s-a ridicat în picioare, dar a reușit să se păstreze în limitele decenței. “Eu nu mă las dusă de ură, ai mare noroc, Renata, dar nu-ți forța prea mult șansa”, a spus Melania, la care Renata i-a ripostat: “mi-ai spus pe nume, faci progrese, ai început să-nveți ce-i respectul”, după care a plecat. Asta a fost tot. - Foarte bine. Uite ce te rog să faci. Le vei invita la aceeași braserie pe cele două cucoane, Melania Domazic și Renata Lidoi, poate să vină și Felicia Zârlete dacă vrei. Ba nu, Felicia, mai bine să nu vină... stai puțin! Cu cine e Felicia? - Cu Marian Gogaru, tipul ăla care... - Aha, știu, cunosc. Perfect. Poate veni și ea. E chiar indicat. - Și? În braserie ce am de făcut? - Vei avea grijă să stați exact la masa la care a avut loc dialogul acela furtunos dintre Melania și Renata. Veți vorbi despre modă, despre filme, despre ce vrei tu. Pe urmă le vei transmite un mesaj de la mine. Bagă de seamă, Antoaneta. Din momentul în care vei pomeni numele meu, nu vei mai permite nici uneia dintre doamnele aflate la masă să te întrerupă. Dacă vreuna din ele vrea să intervină, o oprești și îi spui să aibă răbdare până când termini tu ce ai de spus. Le vei anunța că eu, Deget, vreau să fie pace, doresc ca Melania Domazic să se înțeleagă omenește cu Renata Lidoi și între ele să fie pace. Le mai spui că eu am afirmat că există un singur soare și că amândouă au suficient loc sub acest soare, fără a fi nevoite să se încaiere pentru a-și delimita fiecare teritoriul ei. Nu uiți să precizezi că fiecare persoană este liberă să circule oriunde dorește, și că Melania Domazic nu are nici dreptul nici motivația să atenteze la libertatea Renatei Lidoi, după cum nici Renata Lidoi nu are nici dreptul nici motivația să atenteze la libertatea Melaniei Domazic. Și adaugi că eu, Deget, am afirmat că aceasta nu este o lege pe care am inventat-o eu, ci o realitate, o realitate valabilă și în pentru persoanele apropiate celor două doamne. - Voi pronunța vreun nume, Aurelian Domazic, Marin Forincu? - Nu. Le vei spune însă că eu, Deget, am cunoscut un om, Găleată, care a murit, și a cărui moarte m-a întristat foarte mult. - Și după ce termin ce am de spus? - După ce termini ce ai de spus, îți iei respectuos la revedere, te ridici și pleci. - O.K. - Și pe urmă să-mi povestești cum a fost, cum au reacționat rivalele, te rog să le studiezi cu atenție în tot timpul discuției. - Am înțeles, dragule, se răsfăță Antoaneta, cuprinzând gâtul lui Deget cu brațele și sărutându-l. Și? Următoarea misiune? Spune-mi, să fiu pregătită. - Duci la bun sfârșit treaba din braserie și pe urmă te trimit la un polițist, Bidoancă îl cheamă, Atanasie Bidoancă. Îi vei duce din partea mea, într-o cutie de tablă, o sarma și o labă de câine, proaspăt tăiată, cu sângele închegat pe ea. Voi avea eu grijă să primești și sarmaua și laba de maidanez. Tu să fii gata să faci ce spun eu. - Bine, Fredișor. Așa voi face. Hai să dormim. 46 - Andrei... Andrei... Își luă soțul de umeri și îl mângâie ușor. - Andrei, n-are nici un rost să mai continui așa. Crizele tale, ah, crizele tale, Andrei... într-o bună zi, or să-ți vină spumele pe gură la servici, ce-ai să te faci atunci? Are vreun rost să te ruinezi... pentru ce? Sănătatea ta e mai importantă decât orice pe lumea asta, înțelege, te rog, Andrei... - Tot timpul mi-e rău, am grețuri, mă doare capul... mult n-o mai duc în felul ăsta. Parcă aș dormi o veșnicie, vreau să dorm, să uit, să nu mai știu nimic... Ah, Cleo, de multă, multă vreme am uitat senzația de odihnă, de clar. Oare cum să ies din chinurile astea? Cum s-o scot la capăt, Cleo, spune tu, cum? - Să renunți. Trebuie să renunți. E singura soluție. Și doctorul ți-a spus că te epuizezi, că surmenajul ăsta te va distruge. Și, pentru ce, te întreb încă o dată? Pentru ce? - Dragi colegi, stimați colaboratori! Vocea tremurândă a lui Baltoș se auzea în difuzoare. Spaimele din ultima vreme, instabilitatea emoțională, pericolul iminent al unei crize în public, îl copleșiseră. Se silea să ascundă toate astea. Tuși ușor, apoi continuă. Dragi colegi, vă voi face cunoscută o decizie – consider eu, importantă – decizie pe care am luat-o în urmă cu câteva momente. După o îndelungă chibzuință, m-am hotărât, dragi colegi, să renunț la funcția de manager. Nu-mi vine deloc ușor. Mă despart cu durere de acest post, care mi-a oferit multe satisfacții, și pe care l-am slujit așa cum am crezut eu că a fost mai bine. Motivele renunțării sunt de ordin personal. Aș dori să fiu bine înțeles. Atât timp cât am ocupat acest scaun, am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru a mă achita de misiune. Iar rezultatele – pozitive sau negative, vă las pe dumneavoastră, dragi colegi, să le judecați – rezultatele se văd cu ochiul liber. Nu cu ocheanul, nu cu luneta. Am introdus sistemul difuzoarelor, economisind astfel timpul și energia care se pierdeau pe parcursul întrunirilor tip ședință. Am pus capăt Epocii Feselor Linse, pentru a inaugura una nouă, aceea a Măștilor. Succesorul meu va proceda, desigur, după cum va considera el de cuviință. Va continua pe drumul deschis de mine sau va imagina alte trasee. Acest succesor este Adrian Corcodea. Are atât asentimentul meu, cât și al tuturor celor îndreptățiți să aprobe transferul de putere. Adrian Corcodea, te invit să te așezi pe scaunul pe care am stat eu până acum. Managerul a plecat, să vină managerul! Adi se înființă numaidecât în fața ușii. Intră în birou cu pași liniștiți, măsurați. Andrei se dădu la o parte. Adi se puse pe scaunul lui, și păru că nici nu bagă de seamă că fostul conducător al firmei părăsea încăperea. Corcodea se aruncă pe fotoliu de sus, parcă ar fi căzut pe el, și scăpă din piept un “yes”, în timp ce își flutură pumnul ridicat spre tavan. În curând vocea lui se auzi apoi în difuzoare. - Atențiune, atențiune, vă vorbește Adrian Corcodea. Am fost invitat să iau loc pe scaunul de manager. Ce credeți că am făcut în clipa în care am recepționat invitația? Am așteptat să mai fiu rugat o dată? Nu, n-ați ghicit! În clipa aceea crucială, în care am aflat că vă voi conduce, m-am și apucat de treabă, schițându-mi, în cap, primele decizii ce urmează să le adopt. Sau poate că le concepusem mai demult, încă de pe vremea când doar plănuiam să ajung aici, și doream să fiu pregătit. Dar asta nu e treaba voastră. Treaba voastră, de azi înainte, este să executați ordinele mele. Iată-l pe primul: nici unul dintre inferiorii mei nu va purta mască. Sunteți oameni cu demnitate, aveți dreptul să vi se vadă fața. Se revine la procedeul limbilor. Sunt șeful vostru, am fund, trebuie să mă lingeți. Aceasta e regula de bază. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy