Aștepta înviorarea ideilor cu stiloul în mână; a scris mult, toată noaptea la lumina lampii cu gaz. Vedea epocile acestui manuscris, stratificate ca un foietaj, dar lipsea crema, picătura de strălucire si gust a acestor memorii greoaie. De ce voia să amintească lumii de țara aceea neguroasă, de îngustele păduri care urmau calea ferată, nu stia, însă muncea cu îndârjirea celui care e mereu pe acelasi drum, cu pasul semeț, sau umil și pentru care inventase șanturile, florile hepatice
hoinărea în gând, cu ochii deschiși peste bulgării de pământ reavan; revenise în țară de cateva luni; fără să reia nici o relație...doar bătrânul din casa joasă, un fel de unchi, alcoolic si hâtru, cu pofte de gurmand îi mai ținea tovărășie
Scria, pătrundea în carnea zilei cu dorința de a-si aminti tot, cu frica năucă că nu va sti cuvintele, părăsit de sine pentru că se demonta și cerceta fiecare piesă pe îndelete. Sărea în vidul ceasurilor, în tremurarea consoanelor, apuca încă o amintire ștearsă si o hrănea cu dragoste, ca pe o fiară unică, rănită si bizară, pe a cărei blană jucau lucirile stiloului și încă ceva, lumea miniaturizată din care nu ieșise niciodată; trecutul triumfa, fiecare rătăcire acolo...cu câtă greutate, si ca un farsor, trebuia să-și repete apoi că nu trăiește în vremea aceea și că trupul lui îmbătrânit il târăste spre certitudinea unei înserari unde recunostea neplăcerea iernii, a frigului din oase si a pleoapei grele ce cade peste ochiul lumii
Nu se mai vindea iluziei relatiilor umane, aderase la o singurătate imuna, la o politețe aridă etc