M-am parasit in gradina plăcerilor si farmecelor tale, am uitat de mine, de soare, de cer ...aici totul e violet. Am uitat cum mă cheamă, cine sunt? O parte din tine care nu se mai poate rupe din noul format. Fara voința aștept sa treacă timpul, asteptand parca nepăsător o apocalipsa promisa. Departe, lumea e-n forfota continua, intr-o mișcare dezordonata in timp ce eu, eu îmi găsesc pacea in brațele tale pe care parca le-as fi vrut inghetate, nu așa calde, prea calde! Mă aprinzi mai trainic ca un foc de seara si mă stingi la fel de repede ca un val in furtuna. Trăiesc sau...? Trăiesc căci altfel n-as putea sa simt nimic din toate astea. Din ochii tai curg lacrimi continuu cu o nemărginire de unde care mă fac sa suspin si sa te iubesc mai departe. Mă simt ca omul care a îmblânzit flacăra si a ajuns sa o tina in mana ca pe un pocal de apa ne-nceputa. Par a fi un peste dintr-un râu de munte care nu se mai satura de răcoarea apelor ionvolburtate de topirea zăpezilor si care nu-si mai dorește nici o clipa căldura apelor de șes. Mă simt ca un Icar juvenil căruia i-au crescut aripi de-adevărat, insa are nevoie de pasările cerului pentru a-i arata cum se zboară. Apoi când invata sa zboare, nu se mai poate despartii de acestea, căci zborul e visul lui, iar pasările, pasările ii sunt surori. Si totuși lanțul ce ne leagă se poate rupe intr-o secunda.