| = Lung și greu drumul spre fericire! | Magdalena Dale [10.Oct.05 19:04] |
| Firea umană, nu știu dacă este o fatalitate comodă sau dacă nu cumva este o lene din care ne este greu să ieșim și atunci preferăm să o considerăm fatalitate... Rămîne însă totdeauna de văzut dacă ceea ce este așa cum este și trebuie să stea așa, și merită să rămînă astfel. Întrebarea care se pune este deci: de ce stau lucrurile așa? Nu cumva e recomandabil pentru o viață cu adevărat bună un mod de viață contrar naturii umane? Cine ajunge să-și pună această întrebare deja a făcut un pas uriaș spre o viață ce ar putea deveni fericită! Obișnuința este a doua natură, așa se spune de cele mai multe ori când lipsește voința de a te împotrivi propriei tale nefericiri. Această condiție damnată este pentru ele dorința exacerbată, devenită obsesie și ambiție, lanțul fără sfîrșit al dorințelor – lăcomia, egoismul și trufia. Și aici se potrivește un proverb - de ce ai mai mult, vrei tot mai mult! Dacă ești stoic din fire în mod sigur șansele de a fi fericit sunt mai mari, dar stoicul riscă să devină anacronic într-o societate de consum. Răul insidios este cel mai periculos, pentru că sapă adânc! Dacă reușești să nu-ți dorești ceea ce știi că nu poți obține este un mare câștig pe drumul spre fericire. Dar, în același timp (poate greșesc) ar trebui să tinzi spre ceea ce-ți dorești pentru a nu te plafona... Felul în care un om își acceptă limitele, fără a se limita, dar și cum înțelege să treacă prin bucurie sau prin suferință spune totul despre acel om! Demnitatea, din păcate a devenit și ea anacranică în zilele noastre! | |
| = Fatalitatea este totdeauna mai comodă | Corneliu Traian Atanasiu [11.Oct.05 08:11] |
| decît efortul de a te schimba. În plus, orice schimbare este o aventură în necuoscut, o încercare, un risc. Obișnuința are rădăcini foarte adînci și smulgerea lor, orice s-ar spune, e destul de dureroasă. Este dez-rădăcinare. Pasul acela uriaș se cere urmat de o mulțime de pași mărunți și ei par pentru mulți mult mai dificili. A te limita înseamnă în primul rînd a te hotărî, a-ți recunoaște și a-ți da hotare prin propria voință. A căpăta astfel contur, a ieși din indistincție și indiviziune, a deveni cu adevărat un individ. Există în tine, poate chiar prin naștere, și o limită pe care trebuie să o atingi, către care tinzi ca spre propriul tău destin. Ea ți-a fost dată ca să un țel de atins. Blaga spune frumos: "să te ridici pînă la înălțimea frunții tale". Sau a inimii. | |