| = Așteptarea, ca un strigăt | George Ene [05.May.09 20:20] |
Poeta excelează prin economie de cuvinte, să ne fie clar! O fi bine, o fi rău? Părerea mea că aici cititorul are dreptul la cuvânt. Dar mai ales recitatorul, pentru că sunt unii actori care reușesc să pună în valoare atât de bine cuvintele-imagini ale unor asemenea poeme, încât ni le impun asemenea unor magicieni – să le trăim, să le simțim dulceața sau arsura. Vream să mai spun că, totuși, calitatea concentrației imaginilor e dusă de Carmen Luminița până la esențe diamantine. Personal, apreciez aceasta. Concret, în acest poem ea ne sugerează așteptarea. Dar nu orice fel de așteptare, ci o așteptare chinuită – văzută din ambele sensuri, de către o femeie, dar și de către iubitul ei. Ea o socotește așteptare-reproș: „murală în orbită / mă-nchizi”, din durere: „Ană sunt”, ca apoi să stăruie pe așteptare, „albul” (așteptarea= alb) fiind „din dor”. Punctul lui de vedere, vizavi de „Ana lui” (care, aici, e chiar Ana lui Manole, acela din baladă) e ”un ac (care) frământă / surd zgomote”… Zgomotele din poem ne sugerează multipele ipostaze ale așteptării – așteptare care e „un ac”, sau, dimpotrivă, așteptare care e urmarea înțepăturii acelui ac (tot al așteptării – ca-n balada în care Manole o aștepta pe Ana lui, care nu mai venea…). În fine, ultimele 4 cuvinte cu care se încheie poemul – „lacomă / înghit aerul //levitez”, marchează neliniștea în forma ei pură: înghit aerul, levitez de când te tot aștept – înghit aerul și zbor fie spre tine, fie în necunoscut… Cu simpatie. | |
| = Domnule George Ene | ciutura carmen luminita [05.May.09 20:59] |
| sunteți un observator obiectiv și perfect intuitiv,plecăciune calităților Dumneavoastră,vă mulțumesc pentru profunzimea comentariului,L | |