Epifania și revelația iubirii

“Acea credință care nu se supune în permanență riscului necredinței nu este defel o credință,ci o simplă comoditate și o convenție făcută cu tine de a te ține de acum înainte de o doctrină ca de un adevăr gata primit pe o cale sau alta.În acest caz e vorba de o indiferență care se poate ocupa de orice.”(Martin Heidegger-“Introducere în metafizică”).

*Ființa entelehică e iubire radiantă *Complacerea în știința unui cerc virtuos *Dumnezeu-un simbol activ *Rațiunea și teriomorfismul *Iubirea-schemă a simbolurilor ascensionale *Voința de a crede ca un proprium al omenescului *Mitul iubirii e trăire*Reconsiderarea lumii sub raportul altor semnificanți


Condiția ființării de a fi survenire categorială a ființei în cunoaștere s-a dovedit o pseudocontradicție, potențată de iubire, înțeleasă atât ca trăire interioară și exterioară, cât și ca principiu al lumii și sursă a creației. Timpul, adesea agent al conștientizării inutilității propriei deveniri, de fapt orizontale, se pune într-o permanentă relație cu iubirea, care se manifestă în cadrul bine delimitat al duratei (continue si discontinue); justificarea evidentă a acestei raționări o constituie posibilitatea divinizării spiritului uman.
Iubirea, magie a supremului, a rezistat de aceea desfășurării timpului, care atacă nemilos doar adevărurile mici și resemnate (ce nu cer decât curajul de a fi rostite), prin natura sa supraumană. De fapt, dragostea e acel punct al neutrelor raționale în care contradicțiile își pierd sensul; totul este și totul devine posibil. Apare în realizarea terestră a iubirii(împlinirea spirituală) ideea uciderii Ideii și a respingerii nonIdeii în scopul trăirii autentice, al identificării cu suprafirescul ascuns în fiecare colț de viață, care la rândul ei nu e decât o mască așezată tacticos pe slăbiciunile voinței de a nu fi.
Clădirea sensului vieții pe fundamentele Erosului, pe slăbiciuni și deziluzii primordiale închise în cărțile sfinte, ale căror litere respiră îndoială și cunoaștere, și a căror menire e să se pună în slujba dobândirii accesului privilegiat la conștiința divină, îl transformă pe Dumnezeu într-un principiu al iubirii. Ființa entelehică e iubire radiantă.
Dragostea poate fi de asemenea pusă sub semnul ciclicității sau al renașterii, cum se întâmplă în poezia “Primăvară” de Lucian Blaga: “a cunoaște înseamnă iarnă / a iubi e primăvară.”Ideea de reînviere din somnul inert al
ne-simțirii și al banalului implică o ruptură a echilibrului fragil, obținut prin neparticipare intenționată la povestea vieții. În actul iubirii e percepută acut drama pendulării între antiteze, cauza eșuării în incertitudine. Nesiguranței sentimentale i se opune la nivel logic și semantic verdictul rece și categoric al rațiunii, care se caracterizează însă printr-o continuă reconsiderare a lumii sub raportul altor semnificanți, iar cunoașterea e rezultatul acestui efort al gândirii. Nu e totuși posibilă doar această delimitare a cunoașterii; ea presupune libertatea și existența contopite mai presus de orice înțelegere umană(nu ne-am referit la cunoașterea privitoare la cunoaștere,”ochi închis în sine”-Fichte). În planul reprezentării terestre (al realității înțelese) iubirea și cunoașterea sunt constantele structurii imaginarului posibil(limitat la forme empirice). Nu admitem din această perspectivă că “imaginația ar fi un pacat față de spirit”(vezi Brunschvicg), ci mai curând că “imaginația se transformă în memorie”,devenind imagine-amintire(vezi Bergson).
Interesant e că imaginile-idee ale iubirii și cunoașterii, simboluri în devenire(incomplete), depind nu doar de timp, ci și de spațiu; se poate deci vorbi de un caracter pluridimensional al lor, care este și esențial. În accepțiune abstractă iubirea capătă trăsăturile unei scheme a simbolurilor ascensionale, spre deosebire de rațiune, care coboară într-un teriomorfism înspăimântător; puterea de luminare a gândului e anulată de forța soarelui negru, simbol al latenței contrariului în matricea oricărui principiu. Probabilitatea anterioară acordată existenței divinității, reductibilă la simbol(mit,legenda,poveste-după surprinderea în procesul autocreării și autodevenirii) îl transformă pe Dumnezeu într-un simbol activ, care cuprinde în sine și voința de a crede, ca un proprium al umanului.
Situându-ne pe poziția consecinționismului putem determina și institui ca lege morală supremă iubirea,care ,deși pasională, fermecătoare, fascinantă, magică, se opune prin sine complacerii în știința unui cerc virtuos, efect al cunoașterii imediate și al intelectualizării excesive, caz în care asistăm la imaginea legătorului-legat, aplicată recursiv, a autoblocării și autoanulării gândirii prin problematizare instinctuală, nepusă și sub semnul rațiunilor inimii, căci nu trebuie uitat: “înc-o dată, iar și iară,
a iubi e primăvară.”.


Bogdan Chirica