DESPRINS DE SINE ȘI DE TIMP

Lipsită de spirit ludic, ocolind abundența metaforică, cultivând rigori reflexive bine cumpănite, poezia lui Andrei Fischof se împlinește pe o osatură de multiple contrarii. Dintre ele se profilează, cu evidentă pregnanță, două confruntări esențiale: pe de o parte, confruntarea cu sinele existențial-poetic, pe de o altă parte, cum este firesc oricărei poezii autentice, confruntarea cu timpul.
Oglinda în care se caută poetul nu este burată de urma vreunui narcisism sentimental, ci dimpotrivă, desfășoară acoladele unei dedublări de alter ego:
"precum nevăzătorul despărțindu-ne de câinele îmbătrânit astfel mă lepăd, încet-încet de mine" (Precum nevăzătorul) sau: "Nu mă rosti, Doamne, în rugăciunile tale către diavol. Oricum el știe că existȘ prea des își schimbă-nfățișarea, ca într-o joacă stupidă, după chipul și asemănarea mea, ca un frate geamăn pe care nu-l pot deosebi de propriu-mi chip" (Nu mă rosti).
În confruntarea cu timpul, Andrei Fischof se arată a fi nostalgic față de trecut, percepe cu grație tristă că timpul schimbă și risipește mirosul cărților, vede rămase înurmă-i, pe cărările pe care a rătăcit, stingerea fumegândă a încercărilor neîmplinite. De astfel, în lupta poetului cu sine, neîmplinirea revine aproape obsedantă asemenea unui refren regretativ. O neliniște încordată, însoțită de adieri melancolice, umbrește întrezărirea timpului viitor, drumul poeului poartă împleticirea gândurilor "în pădurile tăcerii", lăsându-l mereu în urmă "umbră fără umbră, ca un proverb înțeles pe dos" (În pădurile tăcerii).
Poet bilingv (română și ebraică), purtător fecund de har, Andrei Fischof viețuiește în Þara Sfântă, căreia îi poartă, dincolo de neliniștea liricii sale, o dragpste nezgomotoasă, ferită de patetisme declamative: "închinată-mi ești întru cununie Þară Jerusalim logodnică mi-ai fost în taină până te-am văzut aievea sprijinind cerul" ( Închinată-mi ești).
Andrei Fischof – poet exemplar, prezență pregnant originală și superior benefică în peisajul pestriț și inegal al poeziei românești din Israel.

Plugar al cuvintelor

Eu, plugar al cuvintelor,
În miezul lanurilor vieții mele șed,
În vântul îmbrăcând sperietoarele de ciori
Cu înțelepciunea-i
Și spun:
Aici vreau să fiu îngropat,
Între brazdele care mi-au înghițit,
Amestecându-le,
Amprentele
Și care,
Se spune,
Au fost cândva fundul unei mări.
Astfel am și trăit:
Versurile mi-au întărit glia
Iar marea a dispărut
Cu flora și fauna tinereții mele.
Am rămas trup pentru umbra-mi
Care va dispare apoi,
La apusul vântului.

Andrei Fischof s-a născut la Turda, România, în 1940. Absolvent al Facultății de fizică, Universitatea "Babeș-Bolyai" din Cluj: În 1974 primește premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru traduceri. În 1976 emigrează în Israel. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Scriitorilor Ebraici și al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Israel.

Volume de poezii în limba română:

Dialog imaginar, Editura Cerikover, Tel Aviv, 1978
Uitarea de sine, Tel Aviv, 1983
Atingerea umbrei, Editura Arhipelag, Târgu Mureș, 2000
Prefăcuta liniște, Editura Hasefer, București, 2003

A publicat 5 volume de poezii în limba ebraică, între 1991 și 2002



Mai multe despre Andrei Fischof:
Andrei Fischof, voce majoră a poeților israelieni de limbă română