Ca alți mari romancieri ai lumii, Herta Müller, cunoscută pentru atitudinea sa civică, morală, știe să-și asume și o atitudine auctorială etică, și, de asemenea, scrie cu talent și profesionalism. Urmărește în romanul “Animalul inimii “ propria sa viață petrecută în România ceaușistă, sentimentele sunt porționate, spaima și greața provocate de o lume totalitară, de dictator și caraliii lui torționari sunt estompate.

Ingeniosul titlu, “Animalul inimii”, leagă, venind dintr-o legendă șvăbească, scene din diferitele vârste narate, începând din copilărie cu zicala bunicii “cântătoare”: “Odihnește-ți bine animalul inimii că tare mult te-ai jucat azi.” Mai târziu, din energie diminuată, animalul inimii ia locul spaimei și se retrage în burtă, sau se mută din inima mortului tată în bunica cea vie, “cântătoare”. Animalul inimii denumește și inima, ca simplu organ anatomic, dar și emoțiile.
Relația copil – tată (“Un război pierdut, un soldat SS întors acasă” ) refugiat în alcool și muzică e începutul unei vieți dure, al unui dat, mai târziu imaginea autoritară a tatălui e înlocuită de una mai teribilă, a securistului.

Lipsa de intimitate, de identitate, indiferentismul sunt tare ale epocii comuniste de care personajul narator, o tânără care va reuși să scape din lagărul comunist, învestită cu biografia autoarei, își dă seama în adolescență, în cămin, de zelul paznicilor dictatorului, de gustul (acru! de fructe verzi, necoapte, rupte devreme și pe furiș) al sărăciei , la fel de renegarea părinților, rezistența prin furt de la stat a celor care muncesc, privați de bani și alimente. Furatul devine o trăsătură socială, un semn de curaj și rezistență la înfometarea la care este supus întregul popor, dar și un semn de degradare morală comună. Scriitoarea face elogiul ironic și hiperbolic al acestei metehne, amintind de personajul maniac Denny din “Sufocare” de Chuck Palahniuk , care aduna pietre sa-și facă o locuință: “ “Muncitorii fură deșeuri de lemn și fac din ele parchet, îi spuse Georg lui Edgar. Cine nu fură, nu este luat în serios la fabrică. De aceea, chiar dacă toată dușumeaua locuinței e parchetată, ei tot nu pot să înceteze să fure și să-și pună parchet. Și-l pun pe pereți, până sus, pe tavan.”
Violarea intimității nu este doar făcută de cei ce spionează pentru dictator, ci și de apropiați, pornește chiar din perspectivă narativă, cititorul pătrunde și el deodată în paginile întinatei Lola, care se sinucide în mod suspect în dulapul căministelor. Până și după moarte amintirea ei este pângărită, fiind renegată, exclusă din partid și exmatriculată.
Educația dură e asumată pe un ton pasional, rar în economia romanului, patetic- înălțător, de un patriotism tragic: “ Am devenit copilul lui și am fost silită să cresc împotriva morții. Mi s-a vorbit pe un ton șuierător. Mi s-a dat peste mâini și am fost străfulgerată cu privirea. Dar nimeni nu m-a întrebat vreodată în care casă, în care loc, la care masă, în ce pat și în ce țară aș fi vrut să merg, să mănânc, să dorm, sau să iubesc pe cineva cu frică, mai mult decât acasă.”
Obiceiuri mai vechi românești (dacă ești supărată, dacă ai sufletul încărcat fă curat în șifonier, sau în cămară), sau mai noi, recompun realitatea cenușie. Oamenii încearcă să fugă peste graniță, traversând Dunărea, evadând de cele mai multe ori în moarte. Rămân în amintirea câtorva, sau sunt povestiți de lucrurile personale rămase de pe urma lor.
Libertatea nu există decât în gând, sau în șoaptele celor mai curajoși, care apoi sunt urmăriți și maltratați de oamenii dictatorului (visele, “se potrivesc în gură, dar nu și pe hârtie “).

Imagini absurde și personaje absurde, privite din perspective magică a copilăriei pe tot parcursul romanului, intersectându-se cu perspectivele altor vârste ale vocii narative, personaje venite parcă din lumea diafană și absurdă a lui Lewis Carroll, populează realitatea hâdă contemporană: nebunii orașului, pitica din Piața Traian, cea puioasă, filozoful care “confundă stâlpii de telefon și trunchiurile copacilor cu oamenii, ajuns de pe culmile spiritului la cumplită degradare, “le povestea fierului și lemnului despre Kant și despre cosmosul oilor rumegătoare”, bea rămășițele din paharele lăsate de clienți pe mesele bodegii, și le spăla “cu barba lui lungă și albă”; bătrâna cu pălărie din hârtie de ziar, prinsă în bolduri, trăgea după ea o sanie cu doi saci indiferent de anotimp, frizerul crede că bunicul are buruieniș în cap și unghiile i se vor face lopeți fără intervenția sa miraculoasă, mama leagă copilul de scaun cu multe cordoane, Lola prăjește ouă pe fierul de călcat, le răzuie și le mănâncă. Un copac cu ușă care dă într-un spațiu închis, într-un dulap, fără o perspectivă largă ca-n “Șifonierul, leul și vrăjitoarea” de C. S Lewis, are un corespondent cum pătrunzi mai adânc în roman, o ieșire undeva, într-un trotuar , copac care se deschide spre un peisaj dezolant, spre casa torționarului, zelos securist. Șifonierul e locul spânzurării Lolei, dar și locul de păstrare a poeziilor răposatului Georg, aruncat de la etajul 5.
Moartea lui e sugerată în puține cadre, ca-ntr-un scenariu cinematografic: “La șase săptămâni de la plecare, Georg zăcea în zorii zilei, la Frankfurt, pe caldarâm. La etajul cinci al palierului era un geam deschis. În telegramă scria: A murit pe loc.”

Mai mult decât subiectul unei cărți contează felul în care e scrisă, desigur.
Discursul narativ impregnat de un lirism profund, existențial, nu urmărește subiectul, ci îl fragmentează fără o ordine prestabilită, mixează un puzlle pe care-l va dezlega cititorul. Poți începe romanul dinspre sfârșit, sau poți alege fragmente aleatorii de lectură, însă parcurgând toate piesele fragmentate, de oriunde ai lua-o, subiectul se va întregi treptat, îl vei compune.
Faptele autobiografice sunt șoptite uneori, prinse în cuvinte care mai mult sugerează, decât spun, gestu acesta ține de anii petrecuți în România lui Ceaușescu, de felul de a spune mult în cuvinte puține, prin semne, aluzii, grimase.

Lumea care populează această carte este absurdă și poartă toate caracteristicile curentului, așa cum le vedea și Eugene Ionesco: un decalaj între ideologie și realitate, fapte simple, dar fără înțeles, oamenii care rătăcesc fără scop, despărțiți în mod brutal, sau tragic de rădăcinile lor.
Vocea poetică narează într-un limbaj evocator și răsfățat intră în șablonul fiecărei vârste, păstrând lentila magică a viziunii inocente, sau a străinului.

Herta Müller, “Animalul inimii”, Editura “Polirom”, 2006

Articolul poate fi citit și în Revista Nouă, nr 12, 2009