“Cartea” a doua din romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930) nu are niciun titlu. Ea nu-i parte separată a întregului narativ; deoarece ea vine ca o placă turnantă, în continuarea capitolelor din “cartea” întâi, mai ales a primului capitol – unde se prezentase foarte sarcastic insuficiența pregătirii la “regimentul” de pe Valea Prahovei a ofițerimii și sistemului de apărare pe linia frontului. Conflictul izbucnit la popota regimentului între cei doi căpitani, Dimiu și Corabu, nu constituie decât un simbol pentru disensiunile de la nivelul Înaltului Stat Major al armatei române, despre a căror existență autorul nu va mai sufla o vorbă. De fapt aparentul dezastru strategico-militar ce va fi fost suferit de diviziile oștirii române în campania de vară-toamnă a anului 1916 nu-i cauzat de-o trădare a generalilor, ci de încercuirea din afară: prinderii țării în cleștele bulgaro-germano-astro-ungar nu i-a scăpat decât teritoriul Moldovei, suficient pentru a întoarce după vara anului 1917 soarta întregului front de Răsărit, dacă nu și a conflagrației mondiale. În același timp, riposta pe care Ștefan Gheorgidiu o dă superiorului său în grad, căpitanului Corabu, este cât pe-aci să-l ducă în fața Curții Marțiale. Necugetata insubordonare este amplificată de faptul că primise o scrisoare anonimă în care se insinua ori se dovedea faptul că soția sa, Ela, îl înșela de multă vreme. Gravitatea indisciplinei sale se explică dacă ținem cont că el este foarte gelos pe-un posibil amant al Elei, vrând să-i surprindă în casa lui din Câmpulung. Aceată situație fără ieșire îl face să fie la un pas de dezertare, chiar atunci când este declarată intrarea României în războiul de întregire a patriei (1916-1918).
Camil Petrescu își începuse partea (“cartea”) întâi a romanului cu un capitol intitulat alegoric “La Piatra Craiului, în munte”. Cuvintele “Crai” și “munte” atrag atenția, prin toponimul (oronimul) folosit, că ținta armatei române ar fi fost în 1916 dinamitarea din temelii a imperiului austro-ungar, aparent inexpugnabil ca un munte. Întregul front cu Austro-Ungaria – de Vest, Nord-Vest, Nord, Est și Nord-Est (granița cu Banatul, Ardealul și Bucovina) – își ridică meterezele la peste o mie de metri altitudine, fiind o cetate naturală intracarpatică. Într-un pasaj din mijlocul capitolului “Întâia noapte de război” o redută austro-ungară este considerată un surogat al cuibului natural de vulturi: “ – Înainte. Sunt la zece pași înaintea tuturor, strigând necontenit « înainte ». Cei de sus, care trag în noi, acum îi văd, sunt cățărați pe crestături de stâncă, așa ca vulturii într-o imitație de munte, în cușcă”. Misiunea de-a fi o nouă putere militară combatantă este acceptată cu greu, epopeic și fulminant de către regatul României, când intrăm în război ca ultim salvator al Antantei. Ferdinand I dejoacă abil planurile Puterilor Centrale. Evenimentul corespunde interesului unionist, existent de multe veacuri până și în sufletele țăranilor ori ale păstorilor din toate provinciile istorice. Curajul și sacrificiul soldaților, ofițerilor români, dovedite încă de la străpungerea frontului austro-ungar, nu pot fi stăvilite numai de cerbicia militarilor unguri, cerbicie imperialistă. Mărturia locotenentului Ștefan Gheorghidiu (alias Camil Petrescu, cel care a făcut parte, în realitate, din avangarda armatei regatului român în misiunea de cucerire a Ardealului, fiind luat prizonier de Rommel) este la fel de zguduitoare ca prezentarea de către Eminescu în “Geniu pustiu...” a atrocităților comise de revoluționarii-“grofi” conduși de “învățatul” Lajos Kossuth în casele moților considerați un fel de hiloți:
“E plutonierul Bela Kiss, îl cunosc acum după pantalonii de dril alb.
Iată deci întâiul prizonier în acest război la care iau parte. Oamenii și-au mai revenit puțin. Seara de cenușă oarbă a devenit întuneric străveziu. Trecem și noi prin vamă. Bara e ruptă, jos lângă ea e un mort.
- Ce-a fost, camarade? Întreb în treacăt.
- O luptă scurtă… domnul colonel P… B… e rănit de moarte. Uite-l.
Aflu mai târziu că în momentul când a fost somată, santinela ungurească a țipat, locotenentul Sigismund Lajos a ieșit în prag, a tras cu revolverul în direcția grupului, așa, în noapte, și glonțul lui a nimerit în cap pe colonel, care venise în fruntea avangărzii. Pe urmă, după un schimb de focuri, ungurii au fugit cu toții. […]
Sunt înaintea tuturor milioanelor din neamul meu ; în fața mea cu o șosea, cu garduri, cu întuneric și cu moartea plutind în toate.
Avem de la începutul serii toți baionetele la armă și formația de luptă.
Ordinul e să cercetăm tot ce întâlnim în cale. Mergem destul de încet, dibuit, și cei din fața mea sunt ca umbre închegate în întuneric. Ne așteptăm la un atac scurt, prin surprindere.
Întâlnim după un timp o casă pe stânga… are curte cu gard înalt, iar înăuntru se văd lumini. Ne oprim, dau ordin oamenilor din față să sară peste gardul înalt, dar nu se mișcă nimeni. Sar eu ulucile, încurcându-mă în sabie, și atunci vin și ei după mine. În casa cu două odăi, în dreapta și în stânga, sunt aprinse zeci de lumânări ca la mort și o româncă, nouă parcă, se închină speriată. Cinci-șase copii stau lungiți pe jos. Îi întreb dacă au fost unguri, unde sunt, iau trei-patru lumânări în buzunar și pornim mai departe. Ordin din urmă vine să căutăm o călăuză.
Iată altă casă. E moartă și ghemuită în întuneric toată. Batem în poartă. O femeie ne lămurește că au fost ungurii chiar la ei, dar au fugit, lăsând în grabă, în bătătură, tot ce-au avut.
Pe prispă e o arătare de om?
- E bărbatul dumitale?
- Da, e bărbatul meu, dar e beteag, de aceea l-or fi lăsat.
- Nu-i nimic, merge cu noi, îl luăm călăuză.”
Intenția auctorială, a lui Camil Petrescu este să prezinte foarte obiectiv epurarea etnică din acea zonă, ridicarea cu forța a tuturor bărbaților și copilandrilor români rămași în Þara Bârsei o dată cu străpungerea frontului de către aramata noastră. Ca romancier, Camil Petrescu nu specifică deloc faptul că în casa româncei toți fiii ei – “cinci-șase copii” – fuseseră măcelăriți de unguri ori dormeau, însă la prima lectură niciun cititor n-ar deduce că ei rămăseseră vii, atât de sumbră și terifiantă, ca în “Geniu pustiu...” este scena evanescentă și nocturnă. Gheorghidiu nu primise încă ordinul de la superiori ca să aleagă o călăuză dintre săteni. Însă găsirea bărbatului “beteag” – a niciunuia teafăr – corespunde adevărului istoric că militarii unguri și austrieci goliseră localitățile de populația masculină românească. Se știe că femeile erau mai puțin umblate, neștiind decât zonele natale. Așadar nu puteau ajuta prea mult dacă ar fi fost luate călăuze.
Replirea armatei austro-ungare s-ar fi putut produce chiar din “întâia noapte de război”. Locotenentul Ștefan Gheorghidiu nu se dovedește un om infatuat. Nu dă comenzi absurde când oprește pe stradă militari dintr-un corp nimicit de armată, care anunțau “retragerea”. Foarte chibzuit, îi pune să intre în curțile oamenilor. Așteaptă noi ordine. “Al treilea grup, o companie întreagă cu ofițerii ei, vine fugind îngrozită.
- Loc, faceți loc!
Ies înainte, răcnind, cu sabia întinsă :
- Stați !
Dar nu vor să asculte, zbiară numai:
- E retragere... suntem cu domnul căpitan.
Și s-au oprit în așteptare, cum pândește un om care vrea să scoboare, pe scara unei trăsuri. Îmi arată pe căpitan.
- Domnule căpitan, unde plecați?
- E retragere... ne-au prăpădit batalioanele. Și îmi spune cu ce comapie e.
Cu vocea palidă, înălbit de această idee a fugii, îl lămuresc scurt :
- Nu e nici un ordin de retragere… intrați în curtea asta, și le arăt o curte pe stânga.
- Trebuie să trec.
Urlu către ai mei:
- Niculae Marin, băgați baioneta în cine vrea să treacă de voi.
Înmuiat, căpitanul intră cu compania în curte, după casă.”
Momentul prezentat, act de supremă “luciditate” și calm interior de care dă dovadă ofițerul Ștefan Gheorghidiu, constituie pentru el chiar proba de foc, botezul războiului, într-o falie psihologică imensă de dificultate în care intraseră, brusc, combatanții, mai ales armata română ce avea de îndeplinit o misiune istorică memorabilă: eliberarea Ardealului de sub decadentul și deja crepuscularul imperiu bicefal, austro-ungar (un Ianus vetust, hrănit din utopiile și terorizarea națiunilor considerate în cadrul frontierelor sale “tolerate”).

Un alt imperiu, cel otoman, fusese redus la tăcere de armata lui Carol I între anii 1877-1878, atunci când armata țaristă, fără sprijinul decisiv al roșiorilor și dorobanților noștri, se dovedea neputincioasă să câștige fortificațiile Munților Balcani și ar fi fost rușinos pusă pe fugă de-a lungul litoralului Mării Negre până dincolo de Odessa, la Marea de Azov. Ștefan Gheorghidiu, ca narator implicat în “Întâia noapte de război, se compară mereu cu dorobanții din războiul de independență. Faptul că armata rusească nu dă niciun sprijin armatei române îl intrigă foarte mult.
Sprijinul militar al armatei țariste, promis în 1914 de către țarul Alexandru al II-lea, ultimul Romanov, la Constanța, stipulat și de condițiile oferite de Antanta pentru ca armata noastră să intre în război, a fost neînsemnat – ba chiar s-a transformat în factor perturbator de continuare a operațiunilor din anii 1917. Acest focar anarhic – soldații ruși indisciplinați, gata de a-și omorî superiorii – nu ne-a provocat decât necazuri și a întârziat deznodământul primului război mondial mai mult de un an. Ceea ce se petrece după 7 noiembrie 1917 la Petersburg, Moscova și în întreaga Rusie nu reprezenta o joacă, nici lupte intestine imaginate de mintea unor sărmani copii (proletari, mojici) ce fluturau și ei un steag roșu, ca la întreceri sportive, ci o derapare a troicii pe zăpada panslavismului, care nici atunci nu fusese uitat, boicotând din răsputeri ofensiva armatei române dincolo de linia Mărăști-Mărășești-Oituz. Cele mai mari pierderi de vieți omenești, primul genocid european abia după campania din vara lui 1917 s-a înregistrat.
Dacă tratatul de la Versailles a fost prin ceva foarte injust, socotim că această slăbiciune a constat în neechilibrul sacțiunilor și despăgubirilor de război. Noi, românii, am plătit: pentru Bucovina, Basarabia, Bugeac, Ardeal, Banat, Maramureșul istoric și Crișana, care s-au întors de bună voie la patria-mamă. Ele contribuiseră pentru Puterile Centrale, dar și pentru Rusia, dezertorul Antantei. Austria, redusă la teritoriul medieval, a plătit mai puțin. Ungaria, la fel. Însă Germania, considerată pe degeaba principal factor agresor (sic!) – de fapt acest rol îl avusese, în mod evident, Austro-Ungaria – a pierdut bazinul carbonifer al Ruhrului, cursul inferior al Rinului, Alsacia și Lorena, fiind îngenuncheată mai mult de un deceniu. În schimb, Rusia (cameleonica Uniune Sovietică) a fost lăsată să continue exterminarea “albilor” – de fapt a armatei burgheze și democratice a întregului fost imperiu. Sălbăticia hunică a “revoluționarilor” comuniști debutase cu neimplicarea lor în războiul deja început de țar, act similar cu dezertarea în masă, pe care o ordonase Vladimir Ilici Lenin. Măcar dacă declarația de ieșire din război și dreptul popoarelor la autodeterminare ar fi fost respectate imediat – prin lăsarea direct la vatră a soldaților luați de pe front... Dar ei s-au mai luptat între 1919-1921 cu Simon Petliura (aliat apoi cu polonezii), care ajunseseră să stăpânească, prin voia maselor populare, chiar și Kievul. A te retrage ca dezertor de pe front, a face acte de rebeliune militară în România între anii 1917-1918, a fi asmuțit apoi împotriva cazacilor zaporojeni de pe Don, a celorlalte corpuri de armată “albe” nu înseamnă un act patriotic, ci un act anarhic, un semnal clar că națiunea ți se dezintegrează, ți se pervertește. Dimpotrivă, a înlocui un țar cu un regim republican al burghezilor și intelectualilor este adevărata revoluție rusească din primăvara anului 1917. Însă a lupta asupra republicii democratice este cel mai teribil act de terorism, ignorat total prin prevederile tratatului de la Versailles. Uniunea Sovietică de după 1920 nu mai înseamnă Rusia, marea putere politică și militară care făcuse parte din Antanta, până în 1917. Granițele occidentale ale Uniunii Sovietice nu trebuiau trasate topografic prin hotărârile învingătorilor adunați la Paris. Tratatul a fost injust din acest punct de vedere. Francezii erau încă nostalgici după primii lor socialiști de la Revoluția antiregalistă din 1789, așa că au forțat nota ca sovieticii să fie iertați, păsuiți, ignorați – să li se facă, prin legiferare frontiere, în care să-și vadă de războiul civil, de căsăpirea familiei ultimului Romanov, de falansterul roșu (viitorul gulag peste gulag) ce voiau să-l edifice ani și zeci de ani peste cel mai mare stat european. La Versailles, interesul economic și comercial al americanilor, englezilor, olandezilor și francezilor a primat în fața gândirii pe termen lung a ordinii, nu numai în vechea Rusie ci și în Europa Centrală, de Nord și de Est.

Revenind la romanul lui Camil Petrescu sunt de semnalat în “jurnalul de front” următoarele aspecte esențiale pentru diegeza întregii cărți :
1) Subiectul epic pornește de la acest “jurnal de campanie”, nu de la intriga de iubire și gelozie, consumată deja între Ștefan Gheorgidiu și Ela. Aceste două personaje principale au de fapt, în prezentul narativ statutul de actanți liberi (expresie din critica formală și poststructuralistă), adică au o independență de acțiune necondiționată de trecutul lor comun – deși, legal, rămân încă soț și soție.
2) Statutul cultural al protagonistului, absolvent de Filosofie, om de afaceri, burgez, nu îl îndepărtează, ci-l apropie mai mult de psihologia personajului colectiv – țăranii din subordine. Paradoxul survenirii neașteptate a morții face ca locotenentul Ștefan Gheorgidiu să învețe de la acești oameni simpli ce înseamnă patriotismul, trăirile intense ale vieții, cumpănirea fiecărui gest, neresemnarea că ar putea muri în orice clipă, dinamismul în materie de strategie militară: “De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să fie când ataci și nu când fugi. Cred că senzația aceasta împacă un sentiment fundamental: atacând, îți alegi tu, parcă, moartea: urmărit de altul și ajuns din urmă, moartea ți-e impusă. [...] Acum când văd batalioanele noastre venind peste plaiuri și dealuri, mă gândesc îndeosebi la sentimentele pe care le încearcă, privind, mai ales ei, cei cu care luptăm”.
3) Autenticitatea, un deziderat estetic de mare preț pentru prozatorii moderniști, are acoperire. Ficțiunea trece pe planul doi. Invenția respectă amintirea (evocarea) experienței pe front a autorului Camil Petrescu. Nu mai interesează istoria personală a eroului, nici acumularea treptată de isprăvi colective în ranița sa militară: “Am și eu acum preferințe. Vreau să provoc admirația sfioasă a camarazilor, singurii care există acum real pentru mine, căci tot restul lumii e numai teoretic. Așa cum cei care mergeau la ghilotină preferau, în loc să urle de durere, să ia atitudini. I-am văzut pe camarazii mei ce sensibili sunt și voi continua. Mă gândesc în treacăt că mâine seara cei de acasă ar putea afla, din ziare, că m-am purtat uluitor, așa cum mă gândeam uneori înainte de război (vis de băiat care vrea să se facă mare actor), dar acum, și admirația, și ura lor îmi sunt șterse, indiferente.” Batalionul său va fi în totalitate decimat, până la ultimul soldat. În rolul lui Odisseus, Ștefan Gheorghidiu nu-și poate scoate camarazii “țărani” din somnul infernal generat de-o Circe mofturoasă, care numai pe cel mai neînfricat în fața morții îl ține-n viață.
4) Coborârea spre psihologia plebeie și cazonă fusese experimentată deja de către Liviu Rebreanu. E vorba de cazul psihologic (fără să fie prin ceva anume un caz clinic!) al metanoiei parcurse de Apostol Bologa, care refuză să-i trimită la eșafod pe soldații români dezertori din armata astro-ungară. Iluminarea sa sufletească e prilejuită și de aplecarea spre o iubire conjugală pură, a țărăncii maghiare Ilona. Jelirea sa din viață, prin aducerea în temniță a bucatelor, corespunde năzuinței sale de fraternizare cu orice om, mesajului hristic al agapei, al unei iubiri transcorporale, a transsubstanțierii inimii sale pentru toți urmașii.
Pentru Ștefan Gheorghidiu important devine, ca și pentru Apostol Bologa să nu dea niciodată înapoi. Să asculte. Să facă ascultare de pământ. De mintea așezată a țăranilor. De imboldul libertății – care se prefigurează după război. De aceea nu se teme de moarte. Am fi putut crede că Ștefan Gheorghidiu n-ar mai avea de ce să trăiască – părăsit fiind de Ela – și s-ar arunca nebunește în bătaia gloanțelor. El mărturisește că le aude sunetul. Cum ele plesnesc tare în scoarța copacilor. Cum îi șuieră pe lângă urechi. Însă nu le ia în seamă. Știe de fapt că dacă el dă înapoi, atunci vor muri mai mulți. Nebunia sa de ofițer este un scut pentru propriii soldați.
Dacă ar fi să punem “atitudinile” spectaculare ale combatantului Ștefan Gheorghidiu față în față cu cele ale eroilor din dramele lui Camil Petrescu, numai psihologia lui Pietro Gralla din “Act venețian” și cea a lui Danton i s-ar potrivi. Ștefan Gheorghidiu este și el un individ consumat pe de-a-ntregul de o cauză. El nu luptă numai pentru a respecta rangul de ofițer. Se avântă în bătaia întregii artilerii vrând să cucerească Măgura Branului, Brașovul, Rucărul, Tohanul Vechi, Oltul de parcă soarta întregii Românii ar depinde de neeizatarea sa. Tensiunea trupească, istețimea, șiretenia, urmărirea, confruntarea ipotezelor pentru validarea sau invalidarea iubirii Elei pentru el sunt convertite acum de Gheorghidiu în tot atâtea fapte responsabile. Despre el se poate spune că exersase mult pe frontul iubirii și al geloziei. Exersase în postura de viitor combatant. Reușise să lupte contra cronometru, pentru a câștiga în fața posibilului rival, pentru a-i lua fața, pentru a o putea ierta la timp pe Ela, pentru a căpăta o mărturisire sinceră din partea ei. Exersase agonal și varianta cealaltă – că nu fusese deloc încornorat de soție, că degeaba așteptase, pândise, luase măsuri, înscenase, se murdărise prin noroi, recurgând la capcane.
Farmecul unei căsnicii fusese irosit. Dezinhibat prin ratarea sa în sfera afectivă, Ștefan Gheorghidiu înțelege pe loc menirea sa hic et nunc: trebuie să facă o figură frumoasă măcar pe câmpul de luptă. “Ultima noapte” a sa nu-i una pe tărâmul dragostei, ci pe tărâmul războiului. Din dragoste nu mor bărbații, decât în cazuri extreme, foarte rare, gen Romeo, Othelo ai lui Shakespeare, Tristan. În mintea lui Gheorghidiu “întâia” și “ultima” noapte reprezintă mai mult Geneza și Apocalipsul războiului. Și nu numai pentru el, ci pentru toți soldații din subordine. Pentru toți orășenii colegi – ofițeri care gândesc așișderea cu țăranii – motivația de-a merge înainte, de-a cuceri, de-a păstra orice palmă ardelenească de loc eliberat este Geneza, scopul viețuirii la un pas de moartea eroică. Antiteza titlul romanului din 1930 al lui Camil Petrescu este de fapt o comparație complexă – “ultima” e tot una cu “întâia”. Marta Petreu a observat într-un amplu studiu că în proza lui Camil Petrescu figura de stil cea mai alambicată și original construită ar fi comparația. Iată că avem în titlul primului roman publicat de acest mare prozator o comparație – între cei doi termeni aparent opuși “ultima noapte” și “întâia noapte”. Până și în raportul “dragoste” – “moarte” Roger Caillois descoperea în studiul său făcut pe baza unei documentări antropologico-zoologice, “Mitul și omul”, o corespondență imensă, pe întreaga paletă a lumii vii. Camil Petrescu reușește să contragă antiteza “dragoste” – “moarte” într-o tematică a dragostei ca moarte și a morții ca dragoste. Acest fapt se observă și din destinele nefericite pe care le au trei eroi ai romanelor sale: Ștefan Gheorghidiu, George Demetru Ladima și Fred Vasilescu, nemaipunându-i la socoteală pe cei din drame: Pietro Gralla, Robespiere, Danton, Gelu Ruscanu, Andrei Pietraru.
După cum în trilogia istorică “Frații Jderi” de Mihail Sadoveanu Ștefan-Vodă reprezintă un simbol uman prin faptul că se identifică cel mai mult cu masele populare, cu aspirația sacrificială a neamului, tot astfel și regele Ferdinand I Întregitorul ajunge să fie reperul moral, modelul actanțial al lui Ștefan Gheorgidiu. Prin acest liant actanțial, prezent și în sufletele ordonanței Dumitru, sau soldaților A Mariei, Niculae Marin și a altor țărani neînfricați, sufletul mare al lui Gheorghidiu devine receptacol, vas ales al sângelui hristic, martiric din venele națiunii, pe cale de-a se reuni definitiv.




Nota bene - despre eroul Ucrainei, Simon Petliura

"După eliberare, Petliura a participat la răsturnarea regimului Hatmanatului și a devenit membru al Directoratului Ucrainei, ca șef al forțelor armate. După căderea Kievului și emigrarea lui Vinnicenko, Petliura a devenit șeful Directoratului. Ca șef al armatei și statului, Petliura a continuat lupta atât împotriva roșiilor bolșevici, cât și împotriva albilor monarhiști, timp de 10 luni.
În ianuarie 1919, în momentul izbucnirii războiului ruso-ucrainean, Petliura a devenit cel mai important personaj al Directoratului. În timpul războiului civil, el a luptat împotriva bolșevicilor, albilor lui Denikin, germanilor, ucrainenilor lui Pavlo Skoropadski, polonezilor și românilor. La sfârșitul anului 1919, Ucraina a fost ocupată de rușii albi, dar, până în toamna anului următor, albii au fost înfrânți și, între timp, sovietele deveniseră forța dominantă în Ucraina.

La sfârșitul anului 1919, Petliura s-a retras în Polonia, al cărei guvern îl recunoscuse ca șef al guvernului legal al Ucrainei. În martie 1920, ca șef al Republicii Populare Ucraineene, a semnat, la Lublin, o alianță cu guvernul polonez, recunoscând, totodată, râul Zbruci ca linie de demarcație între cele două state și acceptând ocuparea de către Polonia a Lvovului și a Galiției, primind, la schimb, ajutor militar și politic în lupta pentru alungarea regimului bolșevicilor. În 1920, forțele poloneze sprijinite de resturile armatei lui Petliura (cam 2 divizii) au au atacat Kievul, în timpul războiului polono-bolșevic (1919-1921). După succesul inițial, forțele lui Pi³sudski și Petliura au fost respinse până spre râul Vistula și spre Varșovia. Armatele poloneze au reușit, în cele din urmă, să înfrâgă trupele bolșevice, dar nu au reușit să asigure și independența Ucrainei. După Pacea de la Riga, Ucraina a fost împărțiră între Polonia și Rusia Sovietică. Petliura a condus guvernul ucrainean în exil, mai întâi din Tarnów și mai apoi din Varșovia.
În octombrie, Petliura și forțele care îi mai rămăseseră alături au fost internați de polonezi la Kalisz.
Dată fiind insistența cu care Rusia Bolșevică cerea predarea lui Petliura, la sfârșitul anului 1923, liderul ucrainean, folosindu-se de acte pe un nume de împrumut, a fugit din Polonia, trecând prin Budapesta, Viena, Geneva, pentru ca, până la urmă. să se stabilească la Paris, în 1924." (citat din Wikipedia)