agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 4789 .



De ce nu mă simt \"Acasă\" în România (2)
article [ Press ]
publicat în Acum (www.acum.tv) - 21.02.2010 și în Jurnalul Săptămânii - 04.03.2010 - Tel Aviv, Israel

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Vlad Solomon ]

2010-03-27  | [This text should be read in romana]    | 



De multe ori am fost întrebat - daca nu mă simt acasă, în România, cum de o vizitez atât de des, de ce scriu în limba română, care e motivul participării mele la publicațiile românești, de ce colaborez la emisiunile stației Radio România Internațional sau Kol Israel ?

Dincolo de faptul că e limba mea maternă, o stăpânesc încă destul de bine și reușesc să mă fac înțeles, limba și locul nașterii reprezintă doar două detalii din biografia mea, desigur, semnificative, dar nu mă definesc în mod exhaustiv, nu sunt unicii parametri în care pot fi încadrat, deoarece, emigrat la 18 ani, am străbătut o cale întortocheată, iar fiecare etapă și-a lăsat o amprentă asupra evoluției și personalității mele.

Nu poposesc la București, orașul meu natal, mai des decât la München, Paris sau Roma, dar, chiar dacă aș face-o, vizitele de lucru sau întâlnirile cu prieteni vechi și noi nu îmi transferă domiciliul fizic sau spiritual, nu îmi conferă senzația de fi "acasă" în România.


Între București și Iași


Chiar dacă nu vizitasem orașul Iași înainte de emigrarea mea spre Israel, în 1970, îl simt mai apropiat decât orice alt ungher al României, poate pentru că aici și-au început studiile de medicină părinții mei, parcă îi văd, tineri, imediat după război, purtându-și sub braț cărțile de anatomie. Și, cu toate că în Iași au trăit și creat mari scriitori și politicieni români, mulți dintre ei animați de un antisemitism feroce, deși puteam căuta, în labirintul ulițelor, umbrele victimelor Pogromului, sau imaginea lui Corneliu Zelea Codreanu, Bucureștiul avea să fie orașul unde am descoperit afișe cu chipul îndârjit al "căpitanului", în apropierea blocului Spicul, unde am locuit în urmă cu peste 40 de ani.

La Iași am prieteni apropiați, în casa unuia dintre ei, invitat la cină, împreună cu alți colegi de breaslă, am fost prezentat unui profesor care, după ce a aflat cine sunt, a simțit nevoia să-mi povestească imediat un banc cu Itzic și Strul. Dincolo de faptul că nu avea nici un haz, iar eu, de când am devenit israelian, nu mă simt, în nici un fel, jignit de bancurile cu evrei, am realizat că, în mintea acestui om, am fost imediat încadrat, stereotipizat. Desigur, suntem cu toții condiționați de tiparuri, convenții, zvonuri, prejudecăți. Multe ies la iveală mai ales în scris, de când comunicarea a devenit facilitată de existența Internetului, iar oamenii se cred, în spatele ecranului, protejați, imuni, liberi să se exprime, fără a se preocupa de modul în care sunt receptionați.

Pe un forum de limba română, un bucureștean și-a manifestat regretul că Hitler nu a câștigat al doilea război mondial, adevărat, ar fi murit câteva milioane de evrei în plus, dar România nu ar fi ajuns sub "cizma" sovietică, și ar fi fost ocolită de comunism.
Pentru acel exponent al "adevărului românesc", alianța României fasciste cu Germania nazistă și participarea Uniunii Sovietice la acest război, alături de USA și Anglia, sunt detalii neglijabile, iar el personal nu e antisemit, cea mai bună dovadă fiind prima sa dragoste, o evreică, astăzi rezidentă în Israel, pe care nu o poate uita. În plus, are prieteni evrei, iar afirmația sa era doar pentru a sublinia "binele României".


Români adevărați


Deseori am remarcat, în retorica unora, nostalgia figurilor carismatice, precum Antonescu sau Codreanu, care au fost "români adevărați". Cu ocazia unei vizite la Predeal, am observat o plăcuță care amintea că în acea vila (fost bar, la Cioplea), a locuit "cel mai viteaz ostaș și marele patriot român, mareșalul Antonescu". Speram că această aberație e un fenomen izolat, dar am aflat cu dezgust că, în alt oraș, o stradă a căpătat numele acestui abject criminal, adorat de mulți, care a sacrificat nu numai evrei, ci și zeci de mii de soldați români, în mod inutil, în ofensiva împotriva Uniunii Sovietice.


Și astăzi, la 20 de ani de la căderea comunismului, mulți locuitori ai României simt nevoia să se înregimenteze în grupări care scandează sloganuri mobilizatoare, de multe ori mânați de ură, de naționalism, de nevoia de a fi conduși de cineva puternic, de un "patriot adevărat", spre "cinstea și progresul neamului". Dacă 50 de ani au trăit într-un regim totalitar, acum sunt liberi să dea frâu pornirilor, ciudei, dorinței de răzbunare. Unii afirmă că "distrugerea valorilor românești, a ortodoxiei române, e rezultat al infiltrării elementelor străine de neam, de națiune, care au profitat de ospitalitatea și toleranța tradițională a românului".

Este oare românul mai ospitalier decât un italian, un spaniol, un turc, sau un beduin din deșert? Nu știu și nici nu cred că se pot trage concluzii generalizatoare, dar gândul mă duce, iar, la condiția mea de evreu și israelian, când vizitez România. Dacă ani de zile termenul de minoritate națională s-a împământenit profund, schimbările de după 1989 nu au zdruncinat noțiunea de toleranță (care implică un aer de superioritate, de dispreț al celor mulți față de cei mai puțin numeroși), ratându-se transformarea ei în acceptare reciprocă a alterității, a dreptului de a fi diferit, într-un dialog de la egal la egal. Ceva e putred în România.

Într-un stat de 21.500.000 de locuitori, cu mai puțin de 10.000 de evrei, recrudescența antisemitismului devine un tragic paradox.


Reflexul pavlovian


Un medic, căruia i-am pomenit de un coleg, demult emigrat în USA, a reacționat instinctiv - sigur, îmi amintesc, era evreu, dar băiat bun, la locul lui... Așa își dorea el evreii, să stea cuminți, să-și facă treaba, să nu încerce să iasă în evidență, luând locul unui român "autentic". Dar de ce să mă mire aceasta, când însuși un conducător al comunității evreiești din România s-a exprimat public că, atâta timp cât evreii vor sta în banca lor, în România nu va fi antisemitism?

Dezbaterile pe Internet, în limba română revin, periodic, la subiectul Holocaust. Deși concluziile Raportului Wiesel sunt clare și documentate, puțini sunt cei ce au avut dorința și răbdarea să citească acest document, aprobat în mod oficial de guvernul român și promulgat de președinte. Comentariile negaționistilor, în numele "libertății de expresie" sunt injurioase, pline de năduf și ură, chiar dacă, prin absurd, unii recunosc că au fost și evrei omorâți în timpul regimului Antonescu, "avem și noi Holocaustul nostru, dar nu am construit un monument în inima Bucureștiului, puteați să vă găsiți un loc periferic, să nu bată la ochi, e o palmă la adresa României, cum vă permiteți, la noi în țară?". De multe ori antisemitismul este mascat de un antisionism, citesc sau aud mai rar " jidanii la Palestina!", și din ce în ce mai des - " ce căutați în Palestina?".


Evenimentele de după 1989 păreau să elibereze România de comunism, de uniformizare, de spiritul de turmă, de bancurile în care se refugia populația, frustrată de suprimarea libertății. Și totuși, cred că România este țara în care oamenii, la taclale, își spun și azi cele mai multe bancuri, nu am întâlnit nicăieri, în țările europene vizitate, atâtea bancuri, spuse la un pahar de vorbe. Nu cred că este un umor specific românesc, ci inerția de a se refula în cuvinte și frazeologie fără rost. Am impresia că oamenii așteaptă ploaia soluțiilor din cer, un prieten, care organizează o expoziție, se minuna că, în România, mai toată lumea se plânge de lipsa banilor, dar, când trebuie să facă ceva să-i câștige, mulți nu au timp, sau caută o cale ușoară, eventual prin relații, fără să se ostenească, să muncească, pentru a obține acești bani.


Între două diaspore


În decursul vizitelor mele, în România, am fost confruntat cu un alt paradox. Am aflat că fac parte din diaspora română, că sunt "de-ai noștri", așadar e de presupus că voi promova " imaginea României" în ochii altora. Totodată mi se atrage atenția că nu am dreptul să critic vreun aspect al vieții sociale, sau naționalismul românesc, fiind străin de neam. Și iar, obsedanta întrebare - cum mă simt, când revin "acasă"?

În timp am înțeles că România s-a eliberat de comunism, dar oamenii încă nu s-au debarasat de mentalitatea mioritică a acelui " noi" versus " voi". Omul, de multe ori, nu realizează că principala resursă se afla în el însuși, în energia creativă individuală, în contribuția sa, prin propriile forțe, la realizarea pe plan profesional, social, familial. Trebuie doar să se elibereze din închisoarea cea mai cruntă, a lipsei de inițiativă, a apatiei, prin sfărâmarea lanțurilor care îl împiedică să viseze, să aspire la o viață mai bună, în care autenticitatea sa, entuziasmul, hărnicia, împletite cu ale semenului său, să genereze o acțiune sinergică. Satisfacția împlinirii idealurilor și integrarea în lumea deschisă, care comunică într-un nou limbaj, al individului, depind de talent, capacitate, perseverență, competență și de disponibilitatea sa de a-și pune în mișcare substanța cenușie, inteligența, de a se dedica și adapta, parcurgând un drum anevoios, la noile norme și cerințe economice și sociale, acceptate în țările occidentale dezvoltate, la standarde superioare, care nu pot să țină seama de pretextele legate de reminiscențe și traume din trecut.


Apartenență, simț și rațiune


Reacționând la acel repetitiv și naționalist "noi", încerc uneori să explic interlocutorilor mei că limba și locul nașterii nu mă înregimentează în această noțiune; că mititeii, mustul, Miorița sau Ciocârlia nu mă fac să mă simt "acasă" și nimeni, din exterior, nu poate decreta sentințe legate de perceperea mea, subiectivă, a termenului; că oamenii sunt diferiți, la fel și simțirile lor, iar în acești 40 de ani am parcurs multe etape, inclusiv serviciul militar obligatoriu și perioadele de concentrare anuale, într-o țară a cărei existență e permanent amenințată de războaie, terorism, rezoluții ONU unilaterale. În pofida prăfuirii idealurilor sioniste și a degradării multor valori, Israelul este țara în care locuiesc, muncesc, plătesc impozite și sunt implicat social. Aici mă simt "acasă", la bine și la rău, iar apartenența mea e o simțire individuală și, totodată, o decizie rațională, lipsită de dubii.

Dacă în copilărie și adolescență, evreu, minoritar în România, știam că aparțin diasporei evreiești, cu toate că făceam permanente eforturi să fiu acceptat egal între egali, astăzi condiția mea s-a schimbat, sunt cetățean israelian, locuiesc în Kiriat Ono, iar definirea mea ca "israelian român", este de domeniul anecdotelor, și se datorează, mai ales, accentului meu în vorbire, pe care mi l-am păstrat, nesimțind nevoia să mă straduiesc să fiu "la fel ca toți".


Libertatea lui Prometeu


Mă simt liber, chiar dacă am și nostalgia copilăriei, a oamenilor și locurilor, să îmi manifest această apartenență față de Israel (țara în care am revenit, din diaspora evreiască), în dialogurile mele cu oameni de pe tot globul, inclusiv din România; deoarece integrarea în lumea modernă implică ieșirea din uniformitatea în gîndire, din stereotipuri, și acceptarea diversității. Apartenența afectivă la o țară, îmbinată cu deschiderea către alții, depășind frontiere teritoriale, sau însemnele din acte de identitate, conferă individului calitatea de cetățean al lumii, universalitatea. În ciuda conflictelor politice și economice internaționale, societatea occidentală, chiar amenințată de terorism și fundamentalism religios, tinde să rupă gratiile care limitau exprimarea propriei personalități.

Perceperea Israelului ca fiind unica mea casă, totodată locul în care mă simt „acasă“, este, desigur, subiectivă, rezultat al experiențelor de viață, al emigrării, al dinamicii particulare din zonă, iar afirmarea apartenenței e dreptul de a o spune direct interlocutorilor mei din România, care, poate dezamăgiți de această mărturisire, nu reușesc să accepte libertatea de gândire, alegerea și sentimentele altuia. Această problemă e a lor, nu și a mea; nu mă voi exprima altfel, doar pentru a le fi pe plac. Atâta timp cât nu vor accepta alteritatea, diferențele de opinii, dialogul deschis de pe poziții diferite, vor rămâne închistați în propriile lor cuvinte, încătușați în sloganuri, înlănțuiți precum Prometeu, devorați de un vultur existent doar în imaginația lor. Eșecul va fi atribuit forțelor oculte, condiția lor existențială va fi percepută ca un destin, iar schimbarea nu va avea loc niciodată.

În piesa de teatru "Muștele", de Jean-Paul Sartre, Zeus îi spune lui Oreste : "Oamenii sunt liberi, eu știu, tu știi, dar ei nu știu asta".

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!