Mai curând decât platoniciană, metoda de transmitere a idelilor filosofice aleasă de Gorun Manolescu este bruniană. Iată, avem și noi un Giordano Bruno al nostru – să vedem dacă-l ardem pe rug sau nu.

Am putea să-l frigem nițel, ca să-l proiectăm în senzaționalul moștenirilor culturale, căci cartea lui, Dincolo de ironie și ironism – plecând de la discuții virtuale cu unii clasici de marcă ai PoMo (Paideia, 2010) răscolește lenevii mentale. PoMo este prescurtarea de la postmodernism. Bănuiesc că asta a avut în vedere autorul, iar nu tribul indian din California și nici argoticul american ”porch monkey” („maimuță care stă la poartă”), folosit pentru copiii săraci hispanici sau afro-americani. Când scrie „unii clasici de marcă”, scriitorul se referă la Rorty, Baudrillard, Deleuze, Karl Popper etc. Dar, în fapt, la masa rotundă se așează Socrate, Platon, Nietzsche, Kierkegaard, Wittgenstein, reprezentanți ai fizicii de ultimă oră und so weiter. În felul acesta, cartea devine un manual de filosofie. Dar un manual postmodern – viu, dialogat, euristic, fără definiții bătute în cuie. Așa cum se cuvine să fie orice manual al epocii noastre, în care cei care mai gândesc – nu mulți – au înțeles că știința face parte, și ea, din mitologie. N-o să pot cuprinde aici toată efervescența ideatică a volumului, însă o să încerc să conectez mesajul lui la propriile mele preocupări legate de trecerea de la postmodernism la post-postmodernism.

Mai întâi, filosoful aruncă în joc dicrepanța între Haosul „obiectiv” și Hazardul Teoriei jocurilor, cu reazem cultural în „Loteria din Babilon” a lui Borges. Și prima scenă a piesei îl are ca protagonist pe Richard Rorty, americanul care a semnalat relativizarea adevărului redemptiv, mântuitor, și trecerea de la o cultură filosofică la una literară. Gorun Manolescu își chestionează cu cerbicie partenerul de discuție – răposat în 2007 – cu privire la implicațiile acestui tip de cultură literară, „care s-a înălțat în ultimii două sute de ani”. Important este că a apaărut un nou tip de intelectual, cel care găsește salvarea „în relații non-cognitive directe cu alte ființe umane”. Mai precis, un intelectual cumulativ, care nu mai respectă pricipiul latin multum in parvo. El este într-o competiție cu confrații legată de asimilarea culturală galopantă. Și, cum știm, există două tipuri de asemenea gurmanzi culturali. Generaliștii, cu dietă diversificată, și specialiștii, blocați într-o specialitate și aflați mereu la „pândă bibliografică” – cum ar fi zis G. Călinescu – de noutăți în materie. Dintre aceștia e limpede că doar generaliștii sunt capabili de ironie și autoironie, adică acceptă perspective largi, nefundamentaliste. Firul roșu al cărții urmărește direcția aceasta: anatomia mentală a intelectualului nedogmatic. De oricând și de oriunde. O confruntare între cei de altădată și cei de acum. Din care reiese că în toți a fost prezent același arheu.
Iată înfruntarea între Ironist și Metafizician. Primul nu construiește sisteme, nu crede în „universalii”. Scolasticește vorbind, se declară un nominalist îndârjit. Pentru el, „vocabularele finale” sunt flatus vocis. Căci, pe urmele lui Heidegger, Ironistul e conștient că limbajul nostru e contingent și istoricizat, deci un instrument eficient, dar limitativ. Cum Rorty este directorul ironiștilor, el a absorbit în limbaj și operele artistice, și ele niște artefacte ce încearcă să comunice sau să supra-comunice. Cine le fetișizează își construiește un vocabular final, respectiv un nec plus ultra.

Când intră în scenă Nietzsche, formulările devin inteligente la modul spectaculos: „Cel dintâi căscat al rațiunii. Cântecul de cocoș al pozitivismului”. Uite-l și pe Kierkegaard pășind în ring cu distincții subtile asupra dialogurilor platoniciene. Când Socrate folosește vocabulare finale, atunci în spatele lui s-ar afla Platon. Când nu caută concluzii insurmontabile, este el însuși. Dar există două tipuri de ironie socratică, dintre care unul este negativist. Și, observă Gorun Manolescu – care aruncă tot timpul gaz pe foc -, se poate face diferența „între a vorbi ironic prin figuri de stil și adevărata ironie a unui adevărat ironist”. Ironia aceasta ar fi o mască pusă pe chipul Nimicului. Este tragic acest lucru? Să te îndrepți rachetă spre inima Nimicului, fără iluzii intermediare? Nici măcar iluzia poeziei conceptuale, trăită voluntar de Heidegger? Dar catafaticul se revarsă în apofatic, așa cum vestește și ultimul capitol al cărții. Exact așa cum Sfinții Părinți creștini îl descriau în termeni apofatici, adică negativi, pe Dumnezeu. Cam asta au descoperit și fizicienii-matematicieni ai postmodernismului: odată ce te arunci în universul subcuantic și subatomic, te întorci la mitologie, mai ales la cea Orientală. Or, ironistul prevăzuse de mult că închiși în tridimensionalitatea noastră funcționărească, n-avem cum să ne adâncim priceperea mai sus de genunchiul broaștei.

Discuția cu Baudrillard pornește de la gradația faimoasă: se pleacă de la obiecte, se trece prin fenomene și se ajunge la evenimente. Evenimentele survin într-un joc ale cărui reguli se schimbă mereu. Cum zice filosoful însuși: „cuvintele merg mai iute decât semnificația”. Deci adio iluziilor de cauzalitate, determinism, logică și alte teburi confortabil-belferești. La fel și cu invazia informației, care a scos în decor cultura. Acum noi trăim un „extaz al comunicării” – nu contează ce anume comunicăm. De unde și alunecarea din drama alienării. Jucăm o piesă minoră pe o scenă mondială.

Cum în partea a doua a cărții invitații, zice-se, nu au mai venit, discuțiile se transformă în expozeu. O scurtă recapitulare amintește că nominaliștii, pe la 1300, împărtășeau „opinia că logica are ca subiect expresia gândirii și, în nici un caz gândirea ca atare”. De unde inutilitatea generalizării perceptuale. Trăim în plin arbitrar lingvistic și suntem închiși în borcănele pe care cu emfază le numim personalitățile noastre. Sau, cum preciza Wilhelm de Occam, citat de autor, „existența universaliilor este tot atât de imposibilă, pe cât este de impsibil ca un om să fie măgar”. Ei, uite că la Shakespeare a fost posibil! Și Deleuze va înregistra această smerire a pretențiilor cognitiv-dominatoare ale umanității. După el, Evenimentul și Singularitatea sunt efecte ale unui „Haos genial”.

Partea finală a cărții este mai vie, căci e mai deschisă spre anecdotic și literatură. Toate argumentele filosofice prezentate până acum sunt descrise alegoric, cu tot felul de exemple, mai mult sau mai puțin culte. De pildă, Alice a lui Lewis Carroll participă la jocul caucus-race, un soi de crichet în care mingile sunt arici iar crosele păsări flamingo. Există mai multe asemenea jocuri absurde și trăsăturile lor comune sunt: 1) gradul sporit de mișcare, 2) reguli imprecise și 3) nu permit existența unui câștigîtor și a unui învins. Deci nu sport profesionist, ci sportivitate.

Titlul anunța o discuție în marginea ironiei, dar și dincolo de ea. Mai toate încercările importante de depășre teoretică a postmodernismului au cerut abandonarea ironiei: performatismul, noua sinceritate, post-postmodernismul, manifestul poeziei europene etc. Întrebarea este dacă se pot face lucruri inteligente fără ironie – adică fără distanțare obiectivantă. Părerea mea este că nu. Însă poate că se va face trecerea de la ironie la ironism.

Este o carte care dacă n-ar fi fost scrisă, trebuia scrisă. Un fel de catharsis, descărcare a unei obsesii nu numai a autorului. Lăsând teren liber alteia pe care o simțim acum majoritatea dintre noi. Și care, mai devreme sau mai târziu, va trebui și ea să fie forjată. O „repetiție”, dar „cu diferențe”, cum ar zice Deleuze.