agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 7494 .



Cerșetori și orbi
article [ Creative ]
studiu tematic

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [alchimina ]

2010-07-10  | [This text should be read in romana]    | 



Cerșetori și orbi


Una din tendințele haiku-ului scris după ureche, fără exigențele rezultate din lecturi serioase, este manierismul, apelul la poncife și clișee pe care cititorul superficial le consideră de succes. Autorul unor astfel de isprăvi deduce repede că a pune o linioară de despărțire la sfîrșitul unui vers înseamnă deja a avea un kireji în poem, fără să catdicsească să înțeleagă că acea linioară nu este doar un simplu ornament formal, ci indică o rupere reală conținutului poemului în două părți diferite ca imagine, sens și/sau idee. La fel procedează și cei care, știind că haiku-ul este un poem despre natură (exprimare superficială și pînă la urmă totalmente falsă), abordează din belșug tematica și recuzita naturistă cu convingerea că ele sînt suficiente pentru a dovedi înclinarea lor delicată către flori și gîze, către ce e mic și fragil și, în consecință, talentul de a comite folosindu-le haiku-uri veritabile.

În registrul uman, în aceeași manieră superficială, sînt preferate ființele pe care un anume sentimentalism tipic occidental le consideră demne de compasiune. Cei neajutorați și năpăstuiți de soartă: cerșetorii și orbii, cei inocenți și necopți: copiii, cei șubreziți de vreme: bătrînii și bunicii invadează poemele din aceeași convingere că simpla lor prezență își pune în mod automat pecetea validității asupra unor compuneri fără alte calități. O remarcă a lui W. J. Higginson, făcută în legătură cu poemele lui Kobayashi Issa ne poate pune însă în gardă cu privire la genul aparte de simțire pe care, în buna tradiție a filosofiei zen, îl cultivă și-l transmite haiku-ul:

“Trecînd prin toate acestea (vicisitudinile sorții sale, s. m.), Issa părea să-și dobîndească puterile de la micile creaturi ale căror vieți sînt atît de efemere, încît par copleșite, iar noi simțim nevoia să le încurajăm:


suzukaze ya
kikara ippai
kirigirisu

briză rece...
cu toată puterea sa
lăcusta

E simplu să sentimentalizezi și, în felul ăsta, să vulgarizezi viața și poezia lui Issa. Japonezul, ca și traducătorii occidentali, s-au făcut adesea vinovați de acest lucru. Dar versurile lui Issa sînt de obicei epurate de sentimentalism, în ciuda puținelor excepții amintite. Nu trebuie să cădem în greșeala de a considera simpatia și empatia lui Issa pentru cei care par „umili” drept milă. Oamenii neatinși de vitregiile sorții simt milă pentru cei încercați de soartă. Issa însuși a trecut prin multe astfel de încercări; cînd încurajează pînă și lăcustele și broaștele față-n față cu dificultățile, el se încurajeză (însă, în primul rînd, s. m.) pe sine.”

Abundența cerșetorilor și orbilor în poemele prezentate la concursurile lunar și săptămînal m-a îndemnat să caut frecvența acestor cuvinte și în cele patru antologii în limba română existente pe internet, Luna în țăndări, Stîlpi de felinar, Surîsul crizantemei și Antologia ROMANIAN KUKAI. Spre surpriza mea, poemele care conțin cuvintele cerșetor și orb sînt mult mai puține în antologii și acest lucru poate fi atît rodul unei selecții exigente a poemelor de către cei care le-au întocmit cît și a prezenței în antologii a unor autori care n-au abuzat în creația lor de folosirea unor cuvinte clișeu.

Mila noastră (occidentală și creștinească) ține de o mentalitate complicată și ambiguă. Pe de-o parte, în ea regăsim trăiri de moment, foarte acute ale compătimirii și compasiunii față de cei sărmani și umili, față de suferința și nenorocirea lor. Pe de alta, cerșetorul, cu toată starea lui jalnică, este considerat o ființă mai curînd degradată și, chiar dacă se poate bucura de pomana pe care sîntem dispuși să i-o aruncăm expeditiv în mîna întinsă, nu se poate spune că starea lui ne îngrijorează în asemenea măsură încît să ne gîndim la a-l scoate din mizerie. Nici nu-i vom oferi adăpost, nici nu-l vom primi la masa noastră. Ne e rușine să-l vedem, ne e rușine că situația noastră-i mai bună, dar la fel de rușine ne-ar fi și să ne însoțim cu un milog. Deși pe moment, emoțional, îl considerăm semenul nostru, ni se pare totuși stigmatizat de un rău (și de un viciu: faptul că nu muncește și se coboară la a se milogi) incurabil, care ne depășește și care nu mai e de resortul responsabilității noastre. Și, după intensa tresărire emoțională, îl lăsăm totuși în plata Domnului.

În Vest, grija nu mai ține doar de pusee sentimentaloide și de pomana aruncată într-o pălărie, ci sînt dominante trăirile și gîndurile legate de intenții de ameliorare pe termen lung și sînt preferate donațiile către proiecte și instituții caritabile care să ofere soluții realmente serioase, mai sistematice și de durată celor aflați în mizerie.

Compasiunea noastră nu merge pînă acolo încît să ne asumăm cu adevărat ameliorarea condiției celor loviți de soartă. Iar cu mentalitatea de astăzi, ne vine greu să înțelegem că în alte vremuri cerșetoria nu era deloc nedemnă. Așa cum nu era nici sărăcia și alegerea de a te dedica strădaniilor spirituale, ignorîndu-le pe cele materiale și acceptînd cu umilitate să trăiești din mila semenilor. Ordine de călugări cerșetori au fost destule și-n lumea creștină și vrednicia monahilor nu era în niciun fel diminuată de austeritatea în care trăiau.

În cerșetorie nu mai vedem azi acea demnitate senină pe care ne-o poate transmite orbul din poemul de mai jos:

Zâmbetul orbului -
în cutia cu monede
câteva frunze

Valentin Busuioc

Trebuie să recunoaștem că orbul zîmbește mai curînd toamnei atît de blînde (încă), în ciuda faptului că noi vedem cum în agoniseala lui sau pripășit și cîteva frunze. Dar poate că orbul le-a simțit deja atingerea sau adierea și este mulțumit că vremea își urmează cursul (și apocalipsa se amînă). Măcar în acest poem putem să acceptăm demnitatea la care a ajuns și să-l invidiem (respectuos) pentru răbdarea și disponibilitatea sa.

Poemele bune recuperează deci handicapul milosteniei și fac din cerșetor nu doar semenul nostru, ci un fel de pildă vie pentru ceea ce noi, robiți muncii și prea țepeni în demnitatea noastră, putem atinge mult mai greu. Sau deloc.

Un cerșetor orb.
În palma întinsă
doar fulgi de nea

Ana Udrea

Orbul de aici pare să fie mulțumit numai cu dărnicia cerească. În palma întinsă, fulgii i-aduc o bogăție la care ochii lui au rîvnit dintotdeauna fără succes. Într-un mod asemănător, în poemul lui Șerban Codrin, pînă și cerșetorii intră în grevă și se simt împăcați și îndestulați cînd înfloresc bujorii:

Niciun cerșetor
de ziua bujorilor –
pace-ntre oameni

Șerban Codrin

Dar în palma orbului, cînd așteptările nu mai sînt meschin-pecuniare, și o frunză poate evolua cu sonorități nebănuite. Ce vești, neresimțite de auzul nostru, primește oare orbul?

O frunză s-a lăsat
ca un clopoțel
în palma orbului

Domenica Pop

Căci, la orice semnal, aleanul orbului este exacerbat de ceea ce, lipsindu-i, îi deschide un inepuizabil orizont de așteptări:

noaptea orbului
doar cântatul unui cocoș
și-un dor de lună

Rafila Radu

În alt poem, orbul este deja expert în a resimți, doar din sunetul aparte al monedei aruncate pe pămînt, savoarea incalculabilă a anotimpului, de care ne molipsește generos și pe noi.

Moneda căzând
lângă palma orbului -
vară târzie

Aidar Bechir

În poemele de mai sus, orbul a fost echivalat cu cerșetorul, o ipostază care cocheta implicit cu mila. În alte poeme însă, orbul, în pofida handicapului, este mai degrabă simbolul unei sensibilități aparte, ascunsă oarecum pudic de profani, de cei care n-au harul cu care doar pe el l-a dăruit orbirea:


Rămas singur
orbul pipăie
mușcata înflorită

Ioan Găbudean

în grădina japoneză
orbul
pipăie pietrele

Vasile Spinei


concurs de zmee -
un băiat orb
mirosind vântul

Manuela Miga

Sunt ca un orb
dus să adulmece
înflorirea teiului

Nicolae Rotaru


Orbirea are în mod evident valențe care-i asigură orbului privilegii față de văzătorii care-și pierd prea lesne orientarea sau sînt hipnotizați de lipsa de moment a luminii:

Toți privesc eclipsa -
cu pași egali orbul
își vede de drum

Dumitru Radu



Într-un alt poem, apare și mai tranșantă ipostaza în care se află orbul. Exprimarea este ambiguă și pune accentul pe singurătatea orbului, dar interpretarea balansează între căinarea comună a celui lipsit de belșugul luminii (exterioare) dăruită tuturor celorlalți și noianul luminii interioare pe care el nu-l poate oferi nicicum altora.

orbul -
rămas singur
în atâta lumină...

Lucian Suciu

Mai subtil:
Ninge. Un orb
îmi trece
mâna prin păr

Ioan Milea


poemul de mai sus transfigurează atingerea delicată a ninsorii identificînd-o cu dibuirea tandră a unui orb prin părul autorului. Să fie oare ninsoarea doar mîna tandră a Marelui (Orb) Anonim?

Orbirea poate fi însă și un simbol extrem de acut al singurătății:


Lacul singur
în liniștea serii
și calul orb

Nicolae Ștefănescu

Singurătatea lacului pare să fie omoloagă orbirii calului, capacitatea lui de oglindire fiind la fel de stearpă în ce privește depășirea izolării ca și lipsa vederii.


Păpușa oarbă.
Nici un copil să-i pună
ochi de sticlă

Nițu Duțu

Și acest poem folosește, cu o ironie tandră, ipostaza orbirii pentru a pune în lumină o lipsă mult mai însemnată: prezența tandră a unui suflet de copil. Evident, cu ochi de sticlă, păpușa ar simți, chiar fără să vadă, căldura iubirii.

Întorcîndu-ne la cerșetori, două poeme ale Valeriei Tamaș ne pot convinge că tema poate fi abordată din perspectiva unei spiritualități mai austere și în același timp mai tandre. Vitregiile iernii sînt capabile să reveleze solidarități nebănuite:

gangul viscolit –
o vrabie ciugulind
pâinea orbului…

O mînă întinsă se poate preschimba pe neașteptate într-un lăcaș în care se spovedește minunea:

mâna întinsă -
în lacrima din palmă
o stea licărind


Abia de trebuie să subliniez că a scrie un poem bun cu orbi sau cersetori este mai greu decît a scrie unul fără să abuzezi de ei. Prezența acestor cuvinte este de-a dreptul periculoasă pentru cine nu sesizează că accentul nu trebuie pus pe ceea ce ele denotă, ci pe conotațiile lor mult mai subtile, mai sugestive și mai generoase. Sensul principal al cuvîntului trebuie să devină subordonat și să cedeze locul celor figurate. Doar asta poate salva poemele de văicăreala lacrimogenă care tentează pe cei lipsiți de gust și exigență.




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!