Trăim într-o țară veselă. Mai exact, hâtră. O țară în care oricine face tot ce-i trece prin cap. Prin tărtăcuță. Prin gleavă. Prin bostan. Prin bibilică. Prin diblă. Așa! * Bunăoară, la Orșova, un consilier pus pe glume s-a supărat foarte că onor consiliul local a refuzat să aprobe un mic buget, acolo, pentru un festival Eminescu, ce se desfășoară de vreo douăzeci de ani. Carevasăzică la Orșova se desfășoară de douăzeci de ani un festival! International! Foarte frumos! Deși unii ar putea zâmbi. Sau ar putea pune întrebări. De ce tocmai aici? Dar ce avut-a Eminescu, marele poet, cu micul orășel de pe Dunăre? Așa se vor fi întrebat și consilierii locali, pe vreme de criză. N-avem bani de festivaluri, domnilor! Nu?! Și atunci, susținătorul local al culturii a anexat proiectului de votat întru aprobarea modicului buget un amendament. Cam pe șest. Și cum primarul a revenit la sentimente mai bune, într-o a doua ședință proiectul a trecut și festivalul a căpătat fondurile necesare. Numai că proiectul s-a votat cu amendament cu tot, iar acolo era stipulat că, pe 14 ianuarie, fiecare consilier sau angajat al primăriei trebuia să recite o poezie de Eminescu. De nu, cinci mii de lei noi amendă! Și ce jale pe bieții oameni! Cum se mai văitau niște doamne că vremea recitărilor a trecut! Ca și vremea! Cum se mai chinuia un domn să recite prima strofă din „Luceafărul”! Fără a trece de versul al doilea. Și până la urmă primarul (tot el!) a anulat amendamentul și a scăpat oamenii de belea. Iar singurul care a învățat și chiar și-a spus poezia a fost hâtrul nostru consilier. Iată textul: „Vre o zgâtie de fată/ Cărei gura nu-i mai tace,/ Ca stigleții-ntoarce capul/ Când încolo, când încoace.// Sau o alta visătoare/ care lină și măreață/ Are-n ochii-i întuneric/ Și mândrie are-n față;// Sau mai mici și mai plinuțe,/ Sau mai zvelte sau ma slabe,/ Toate peste-un sfert de secol,/ Vai! vor fi aproape babe.// Și zâmbesc atât de dulce/ Ca și când ar fi de-a pururi!/ Toate grațiile de-astăzi/ Or să fie-atunci cusururi.” Știa el ce știa, recitatorul orșovean, când susținea că Eminescu a fost om de stânga! În privința femeilor. Nu? * Dar hâtri sunt peste tot, deși fiecare se manifestă în felul său. De pildă, la Galați, unde în parc se află o sculptură numită Muza lui Eminescu. O muză golișoară, căreia de vreo zece ani cineva îi tot fură o mână, pe care a retezat-o, inițial, de la încheietură. Probabil cu trudă. Dar Consiliul Local și primarul au comandat altă mână, pe care au lipit-o la loc. Hoțul a așteptat, cu răbdare, un nou 15 ianuarie și a furat iarăși mâna muzei. Iar primăria a comandat altă mână. Pe care hoțul a furat-o din nou, în ianuarie. Și tot așa! Până când consilierii s-au gândit să aibă la îndemână o rezervă de mâini, pe care să le tot lipească în locul celor furate. Anul acesta mâna muzei a dispărut din nou. Dar edilii sunt, pentru moment, liniștiți: mai au două mâini de rezervă. * Și pentru că tot veni vorba de hoți originali (dar și de literatură) să poposim preț de câteva rânduri și în Sadova, localitatea de baștină a simpaticului poet oltean Constantin Preda (pe care l-am vizitat cândva, în tinerețea noastră, la casa părinților săi, împreună cu câțiva confrați; făcând, noi, destulă pagubă în puii de pe bătătură și în băuturile de prin cămară). Aici, la Sadova, originalitatea literară a lăsat, astăzi, locul alteia: cineva, supărat din cine știe ce pricină pe veghetorii ordinii publice, a furat, într-o seară, plăcuțele de înmatriculare de la mașina poliției. Dar n-a făcut nicio brânză, spun eu, pentru că dacă edilii gălățeni au mâini de rezervă pentru statuia muzei, e lesne de presupus că polițiștii sadoveni au mult mai multe numere de rezervă pentru mașina lor. * Dar ia să nu mai rătăcim noi prin cele depărtări și să revenim la matcă. Adică la Găești, de unde au izvodit și cură și revista noastră. Și unde am auzit că și-ar fi avut baștina Marioara Sachelarie, cea despre care o monografie a urbei ne spune că ar fi pus bazele literaturii americane moderne. Chit că ea nu e decât un personaj fictiv al lui Mircea Horia Simionescu! Aici, la Găești, târg vestit nu doar pentru frigiderele sale, dar și pentru pârâiașul Răstoaca sau pentru crâșma Cățeaua Leșinată, apare, de mai mulți ani, o foaie locală numită (evident) „Cronica Găeștiului”. Opt pagini pe lună cu știri de tot felul, pe care târgoveții le devorează. De aici am aflat că la Găești se desfășoară, în fiecare an, pe la jumătatea lui noiembrie, o lăudabilă manifestare intitulată „Zilele Bibliotecii”. În cadrul ei sunt prezentate, de regulă, cărți ale autorilor locului, apărute în intervalul dintre două manifestări. Plus punctarea unor evenimente petrecute în același fragment de timp. Cum ar fi, anul acesta, regretatul sfârșit al poetului Adrian Păunescu. Evocat, zice „Cronica...”, în cadrul „Zilelor Bibliotecii”. Dar acolo a fost prezentat și un așa-zis roman de debut al unui vârstnic fost activist cultural dâmbovițean, pe numele său Ion Coca. Evident, autorul a fost insoțit de un critic literar, numitul Ștefan Ion Ghilimescu. Însă depășindu-și rolul, omul ce ar fi trebuit să prezinte cartea a găsit cu cale să se pronunțe și în legătură cu poetul dispărut. Și ar fi glăsuit așa: „Nu-l mai citiți pe Păunescu, citiți-l pe Coca!”. Moment în care sala a murmurat a revoltă. Și care i-a prilejuit redactorului pe probleme de cultură al mensualului găeștean o reacție și mai revoltată, însoțită de întrebarea: „Dar cine este acest Ghilimescu?”. O întrebare justificată, care ar fi trebuit, totuși, să fie însoțită de încă una: „Dar cine mai e și Coca ăsta?” * La bună revedere, că năzbâtii sunt multe! (ian. 2011, revista "Litere")