Despre procedeul literar al rescrierii unei opere literare de către un alt autor m-am ocupat și altădată, mai precis atunci când, în studiul monografic intitulat Șerban Codrin sau meditația unui poet occidental într-o grădină Zen, am analizat Țiganiada lui Ion Budai Deleanu, poem pe care părintele Baladierului îl transpusese în proză. Defineam, atunci, rescrierea ca formă, extremă poate, de intertextualitate și arătam că „ea a fost practicată și de alți scriitori atunci când limba respectivei lucrări începe să devină incomprehensibilă pentru cititorii altui orizont de așteptare lingvistică, numindu-se adaptare, transpunere dintr-un canon versificațional mai greoi într-altul prozastic mai accesibil, ca și dintr-un dialect periferic, devenit între timp arhaic, în limba literară curentă. Un exemplu evident îl constituie transpunerea Odiseei, din versuri în proză, de către Eugen Lovinescu, ori a Divinei Comedii de către Alexandru Marcu, sau, de pe alte meridiane, „translarea” în limbaj reactualizat, de către Italo Calvino, a poemului de strălucire renascentistă Orlando furioso de Ludovico Ariosto”. O formă de rescriere este și abrevierea, povestirea pe scurt, rezumatul, ca și parodia. S-ar putea adăuga, dându-i dreptate lui Călinescu, și plagiatul care, când e vorba de basm, n-a scandalizat pe nimeni, în sensul că toate basmele lumii sunt, în fond, plagiate... pozitive și constructive. Încercând să facă o distincție între basm și roman, divinul critic îl apropia pe cel dintâi mai mult de poezie decât de proză, pentru demonstația sa, truvabilă în Estetica basmului, pledând existența fabulosului și a personajelor himerice. După el, în basm se suprapun, în principiu, două planuri: unul prozaic (prosastic), realist, care studiază „problemele cele mai acute ale vieții individuale, familiei, societății”, și un altul „hieroglific sau simbolic, mai limpede poematic”, care „se impune conștiinței prin sugestii”. Când Adrian Erbiceanu, poet stabilit în Canada din 1979, propune o rescriere în versuri a basmului românesc atipic al lui Petre Ispirescu (1830-1887), Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, el nu face altceva decât, printr-un demers destul de temerar, să pedaleze pe sugestia călinesciană a dimensiunii poematice a oricărui basm, cu atât mai mult a unuia încărcat de permanentă și stringentă filozofie folclorică. Departe de patrie, poetul se identifică în mare măsură cu protagonistul pe care, odată cu înaintarea în vârstă, dorul îl răvășește până la strigăt. Celebrul și, totodată, tulburătorul basm citit în urmă cu doisprezece lustri l-a urmărit pe rescriptor toată viața, după cum o afirmă într-o confesiune recentă plină de duioșie.
Basmul ispirescian, singurul fără happy end din câte se știu până acum, își are povestea lui. Celebrului culegător i-a fost povestit în copilărie de tatăl său, dar abia în 1862 a fost publicat în ziarul Țăranul Român, sub titlul Făt-Frumos sau tinerețe fără bătrânețe. Sub numele care l-a consacrat peste vremuri, acest basm-meditație asupra condiției umane a apărut în volumul Legende sau Basmele românilor adunate din gura poporului de P. Ispirescu, culegător-tipograf (1882) bucurându-se de o introducere mai mult decât entuziastă a Bardului de la Mircești.
Încadrat de două intervenții metatextuale prin care se intră și, respectiv, se iese din text, discursul acum în straiele croite impecabil ale prozodiei clasice, urmează firul narativ călăuzitor al basmului pe care îl esențializează, îl modernizează și-l împrospătează cu o nouă și mult mai tranșantă forță imagistică. Un accent parcă și mai apăsat cade pe meditația asupra timpului care se relativizează imperceptibil. Încă de la bun început timpul e perceput diferit de muritori în funcția de categoria socială căreia îi aparțin: „Vremea curge, cât e vreme.../ Numai noi, săracii parcă/ N-am avea de ce ne teme/ Când cu vreme ne încarcă”. Feciorul de împărat refuză să se nască la soroc, lăsând la o parte faptul că venirea lui pe lume fusese provocată pe cale magică, și atunci tatăl său se vede nevoit să-i promită, dat fiind că „timpul nu-i făcut să ierte”, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, adică lucruri intruvabile, asumându-și, fără să vrea o vină tragică pentru care va plăti prin aceea că la împlinirea vârstei de 15 ani fiul îl va părăsi pentru totdeauna, adică se va îndeplini ceea ce profețise bătrânul unchiaș: „va aduce suferință/ bucurii și întristare”. Timpul care postmerge nașterii e unul accelerat, ca și cum n-ar mai avea răbdare. Prințul crește într-un an cât alți copii în șapte. Pe de o parte, el viejo padre nu-și mai încape în piele de bucurie că are o așa odraslă de fecior dotată cu toate calitățile fizice și intelectuale, dar, pe de altă parte, e ros de neliniștea că nu-i va putea oferi moștenitorului la tron ceea ce, într-o clipă de nesăbuință paternă, i-a făgăduit, întrucât „de viață fără moarte,/ nu e pământean să știe”. La rându-i, micul protagonist intuiește că nu-i deloc bine să-i dea vremii păsuire. Șase săptămâni se scurg cu pregătirile de plecare în marea aventură existențială (lustruirea armelor de tinerețe ale tătânelui, întremarea gloabei jigărite până ce aceasta se transformă în cal năzdrăvan cu patru aripi, încărcarea proviziilor în carele ce urmează să-l însoțească și de care el se va descotorosi pe drum, ca și de ostașii, tot unul și unul, destinați să-l însoțească în insolita expediție etc.).
Itinerariul dintre timpul profan și cel de dinainte ca omul edenic să fi mușcat din fructul interzis, e presărat de peripeții cu sens inițiatic, ca în orice scenariu basmic, dar nimic nu-i poate opri pe cei doi, călăreț și cal, din expediția lor către un ideal. Spațiul traversat devine tot mai mult o funcție a timpului. După ce se potolește tornada care i-a surprins în pădurea de Sibile, drumeții zăresc pe cer „două luni în loc de una”. Calul, etern raisonneur avizat, îi conștientizează voinicului că se află pe tărâmul Gheonoaiei care se și ivește „cu trup de șarpe și cap de broască”. I se taie coada (în basm i se tăia un picior) și Spaima-Spaimelor se predă și, în chip neașteptat, îl invită pe învingător acasă și-i propune ca soție pe una din cele trei fete ale sale, ca și o treime din moșia care găzduia o câmpie enormă de oseminte de temerari ce se avântaseră pe teritoriul ei. Voinicul nu cedează tentației și-și continuă drumul, mai bine zis se teleportează în alt topos malefic, căci ”Vremea trece...să revină/ Și revine ca să treacă”... După ce înfruntă și aici vânturile răzvrătite, zăresc pe cer doi sori în loc de unul. Au ajuns pe tărâmul Scorpiei, sora și mai malefică a Gheoanoiei cu care se afla în perpetuă dispută pentru pământurile pe care le pustiau ca-ntr-o adevărată apocalipsă ori de câte ori aveau chef. Nicio sămânță nu mai încolțea aici, aerul era fierbinte ca smoala clocotită, iar de izvoare de potolit setea nici pomeneală: „De prăpăd și fierbințeală/ N-aveai loc să pui piciorul:/ Aerul duhnea a smoală,/ Însetat era izvorul…/ - „Făt-Frumos, în șa te ține:/ Scorpiei nu-i știu pereche –/ Gheonoaia, pentru tine,/ A fost floare la ureche!” Deposedată de unul din cele trei capete, Scorpia se predă. Biruitorul se arată mărinimos de fiecare dată și le redă, în chip miraculos, integritatea corporală victimelor sale cărora le-a cruțat viețile ticăloase. Dorul îl mână arzător spre „viața fără moarte” și e atât de preocupat de expediția sa încât pierde șirul zilelor și al nopților. Așa că ajung la cea de a treia probă inițiatică, o pădure plină de fiare sălbatice. Acum pe cer nu mai există nici lună nici soare și sorți de izbândă nu mai sunt. Singura soluție e survolarea „miticei păduri”, dar, la coborârea din slăvi, calul năzdrăvan atinge un copac și tot codrul cu fiarele lui flămânde se trezește. Norocul vine din partea zânei care își calmează lighioanele și pământeanul e îmbiat în palat. Ținutul e un topos edenic utopic: florile nu se ofilesc niciodată, frunzele nu cad, zefirul blând adie învigorator, animalele nu se sfâșie între ele etc. Și ce-i mai important aici este că presiunea timpului a fost definitiv învinsă: „Petrecând vreme uitată/ Într-atâta frumusețe,/ Fața lui, înnobilată/ Scânteia de tinerețe,/ Semn că timpului măsură/ îi găsise...și...dovadă/ Că-n râvnita aventură/ Îi fusese dat să șadă” (p.58). Cele trei zâne, dintre care cea mai mică îi va deveni soție, locuiau aici de la începutul lumii. E o oază unde uitarea îl face fericit. Fericirea însă, individuală sau colectivă, n-are însă istorie. Ea se este (vorba lui Nichita Stănescu) și atât. Doar că, vorba șlagărului „se cere păzită/ de oarba ispită”, ispită care nu întârzie să se ivească. Are chipul unui iepure, nu întâmplător simbol al fricii de ceva care, conform proverbului, se întâmplă întotdeauna. Atras în ritualul vânătorii, act magic pe orice jariște mitică, în interzisa Vale a Plângerii, adică acolo unde pot fi percepute „plânsetele din genune” și unde vânturile despletite îi trezesc „gândurile toropite/ De plăcerile rapace” și, mai ales, „Dorurile lumii toate:/ Dor de mamă, dor de tată”, fericitul cantonat de milenii în tinerețe veșnică redescoperă neliniștea muritorului revoltat de altădată. Cele trei zâne, văzându-l cum se topește pe picioare, conchid, în cele din urmă că „Nemurirea-i/ Visul viselor deșarte” și-l lasă să plece. Cal și călăreț, străbat în sens invers „ani-lumină/ În făptura unei clipe”. Natura sălbatecă și ostilă de altădată a făcut loc civilizației materiale moderne. Peste tot s-au înălțat sate și orașe, câmpiile s-au acoperit de holde. Scorpia și sora sa Gheonoaia au devenit niște legende de care foarte puțini locuitori își mai aduc, destul de vag, aminte. Și-n timp ce fostul voinic stă, intrigat, de vorbă cu acești oameni care-l cred căzut de pe altă lume, îmbătrânește rapid, sub ochii lor. De-abia mai ține frâul în mâini iar barba albă îi ajunge până la brâu. Calul face o ultimă încercare să-l determine să se întoarcă acolo unde „îl așteaptă veșnicia/ lângă soață și cumnate”, dar se vede nevoit să plece singur în timp ce stăpânul rămâne să rătăcească printre ruinele palatului părintesc unde, într-un tron colbuit din pivniță, îl aștepta, în agonie, însăși moartea. Bucuria ei e teribilă: „Bine ai venit, copile,/ Împreună cu norocu-ți,/ Că de nu, nu aveam zile,/ Prăpădindu-mă în locu-ți”. Rocada între cei doi se produce instantaneu. Dorința muritorului de a-și exorciza inerenta extincție apune subit și irevocabil. El a cunoscut clipa faustică înveșnicită și a evadat din ea, așa cum a făcut, întru mântuirea-i, și celebrul alchimist din perioada renascentistă. Feciorul de împărat din basmul care l-a fascinat pe Adrian Erbiceanu este și el un arhetip al condiției umane, un etalon axiologic și o expresie a subconștientului colectiv al umanității, cum ar spune Carl Gustav Jung. Referindu-se, într-o lucrare de doctorat coordonată de Profesorul Nicolae Constantinescu, la atipicul basm românesc, tânăra cercetătoare Mihaela Chiorean (Grigorescu) nota: „Lecția basmului Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte ar fi următoarea: moartea acordă adevărata dimensiune viețuirii umane, imprimând acesteia un sublim al existenței. Prin existența ritualizată, individul accede la adevărata nemurire, prin intermediul devenirii. Suprimarea morții ar deveni sinonimă cu suprimarea adevărului ontologic care constituie ființa umană”.
Sub pana măiastră a lui Adrian Erbiceanu, arhicunoscutul basm popular auzit cu aproape două veacuri în urmă de bucureșteanul Petre Ispirescu, a devenit, puternic personalizat, un poem tragic, mustind de cele mai neașteptate tâlcuri, despre destin, conflict între generații, revoltă împotriva condiției umane, ideal, rost al individului pe lume, căutarea a paradisului pierdut, sacrificiu uman, durere, precum la daci, de a nu fi nemuritor ca zeii, testare a limitelor insului în încleștarea cu forțele stihinice ale naturii, pace, solidaritate, curmare a războaielor, omenie, comunicare, dragoste, singurătatea și tristețea omului într-un univers cel mai adesea ostil și alienant, confruntare a binelui cu răul, evadare din increat și întoarcere în el după un periplu existențial misterios, dureros și spectaculos și, cu precădere, o meditație asupra timpului care nu iartă. Poemul e scris alert, implicarea lirică fiind vizibilă și de bun augur: „Punând capăt la poveste,/ Gândul, fremătând, mă duce/ Spre îndepărtări celeste,/ Unde altă stea străluce.../ Iar pe raza-i de lumină,/ Străjuind noaptea adâncă,/ Prințul mândru să revină,/ Trei zeițe-așteaptă încă!”. Legătura dintre emițătorul (omniscient) de text și receptorii săi e frecvent controlată de cel dintâi: „Să ne fie cu iertare!.../ Basmul altcum stă s-ateste!/ Rogu-vă aveți răbdare,/ Că-nainte mult mai este”. Rimele nu o dată ingenioase își au farmecul lor special: „Când văzură cu nu-i cale/ Să-l rețină cu de-a sila,/ Soțioara - cuib de jale,/ Împietrită - plânsu-și-l-a,/ Că pe fruntea sa Pieirea/ Sta înscrisă ca-ntr-o carte -/ Semn lăsat că Nemurirea-i/ Visul viselor deșarte!” Formulările gnomice învrâstează în chip plăcut discursul poetic. „Dar ulciorul gol nu merge/ De prea multe ori la apă”.
Efortul poetului Adrian Erbiceanu de a transla un tip de discurs într-altul merită toate aplauzele și toată recunoștința.


Ion Roșioru