Sînt convins că nu de reguli trebuie să vorbim în haiku ci de exigențe. Cine aude de o regulă și nu simte sau nu încearcă să înțeleagă ce efecte benefice are aplicarea ei asupra poemului, riscă să fie un robot care va scrie răvașe pentru papagali. Un autor bun este ghidat de exigențe, de cerințe interiorizate, armonizate cu inteligența și sensibilitatea sa.

Să luăm un exemplu. A evita pe cît posibil să folosești în haiku limbajul discursiv sau vorbirea în propoziții devine o regulă doar pentru cei care vor să facă paradă de faptul că au cunoștință de reguli cu care pot oricînd să desființeze poemele altora pretinzînd că nu se supun respectivei reguli. Regulă care le servește și la a lăuda, de pildă, poemele care au un număr cît mai mare de substantive.

A prefera (gusta), în schimb, poemele care nu folosesc acest limbaj și a încerca să scrii poeme care nu fac apel la el este o dovadă a unei exigențe, aceea care, în cunoștință de cauză, se ferește de propoziții știind că ele pot atenta la reticența care recomandă un autor de haiku și poemul său. Asta pentru că propoziția riscă să ofere nu doar informație, ci și o judecată de valoare, care apreciază sau evaluează lucrurile și încearcă să influențeze părerea cititorilor.

În același timp, autorul exigent știe că se scriu suficient de multe poeme în care, în special în partea mai lungă, cea de 12 silabe, există o propoziție. Manifestările lucrurilor, faptele și întîmplările sînt evocate firesc prin verbe și prin propoziții. Dar talentul autorului constă în faptul de a reuși să ofere în haiku doar propoziții constatative, care nu interpretează și nu comentează, ci doar remarcă, identifică și consemnează un fapt. Îl înregistrează și-l promovează. Îl indică, îl reliefează și ni-l recomandă pentru a fi contemplat și a medita la tîlcul prezenței sale, fără a-l comenta sau interpreta.

Iată două poeme ale lui Șerban Codrin în care nimic din propozițiile scrise cu italice nu atentează la impactul nemediat al faptului prezentat asupra simțirii cititorului:

deodată stolul / de grauri se ridică - / pete în soare

pustiu de toamnă – / în chitară plesnește / încă o fibră

Alte două poeme ale aceluiași autor sînt bune exemple de evitare a formulării în propoziții atunci cînd informația poate fi redată folosind un gerunziu:

muzica sorții – / de aseară crivățul / scrâșnindu-mi la geam

de azi pe mâine / subțiindu-se gheața - / frezii într­un coș

Gerunziul poate chiar mai mult. În poemul următor, tot al lui Șerban Codrin, el evită menționarea agentului, creînd o ambiguitate între locatar și ger.

cheie pierdută - / la primul ger încuind / poarta cu nimic

Desigur, evitarea verbului este posibilă și prin înlocuirea lui cu substantive în care acțiunea este sugerată prin sensul cuvintelor și nu prin categoria gramaticală.

seară cu dansuri / și moarte în lumină - / efemeride

soare în declin - / pe gânduri la mesajul / efemerelor

o clipă umbra / în cădere pe clopot - / și niciun dangăt

Iată însă și un poem al Flaviei Muntean în care discursivitatea retorică este flagrantă:

noapte de toamnă –
s-ar simți dac-aș fura puțin
din liniștea ei?

Este cumva unul care trebuie repudiat? Formularea interogativă implică în mod clar subiectivitatea autorului, propozițiile optative atentează la obiectivitatea poemului, iar autorul pare că se amestecă unde nu-i fierbe oala. Dacă am judeca după reguli, ar trebui să-l considerăm un poem invalid, călcînd strîmb.

Dacă însă luăm în considerare intenția formulării, ne dăm seama că intenția autorului nu este aceea de a vorbi despre sine sau de a ne influența sau constrînge să adoptăm o părere. Formularea retorică este de fapt una aluzivă. N-ai cum să furi liniștea, deși, dacă te gîndești mai bine, a te împărtăși din liniștea unei nopți de toamnă, a o lăsa să se infiltreze în adîncul tău și să-ți pătrundă ființa este o faptă echivalentă în subtilitatea ei cu o adevărată hoție. Presupunînd astfel că ai fi furat un pic de liniște, de fapt liniștea s-a insinuat în tine și ai devenit, în noaptea de toamnă, captivul ei. Imperiul ei s-a lărgit și a căpătat un adept în plus.

Iar cele două propoziții și deci limbajul discursiv se dovedesc în acest caz un procedeu oblic de a vorbi aluziv despre dimensiunea infinită a liniștii unei nopți de toamnă.

Dacă nu ați ajuns încă la exigențe generative care să vă guverneze scrierea, rezistați la a adopta reguli pe care nu le simțiți. Citiți mai bine poeme pînă ce veți fi în stare să vă bucurați superlativ de unele dintre ele, pentru că savurîndu-le vă formați gustul. Și veți ține minte prin ce v-au fermecat.