...Ne-am urcat cu toții în două autocare și am plecat spre Horodnicul de Sus, pentru partea a doua. Pe drum, întreg grupul a primit o palmă, vezi fotografia de mai jos.





Din prima poză se vede că Gagniuc face cât toți agoniștii la un loc. Următorul popas, la Sucevița. Văzându-ne, toți sfinții de pe pereți au înverzit. În ciuda lor, am reușit să prind un instantaneu în care răii umorului românesc, Gagniuc, Frunză și Udrea, stau cu teamă în fața Judecății de Apoi.



Odată ajunși la Horodnicul de Sus, am trecut pe sub o poartă boltită ca un arc de triumf, pe care era săpată inscripția “MUZEUL EMILIANUS”. Imediat în spatele ei ne-a întâmpinat însuși domnia sa Emilianus… pardon, Emil Ianuș. Speech-urile au fost scurte de data asta, de altfel nici n-am fi rezistat prea mult. Eram lihniți și ne așteptau câteva domnițe în costume populare cu pâine, sare și invitația “Bine ați venit… la beci!”





Beciul este un fost depozit amenajat de gazdă, avocatul Emil Ianuș, având două scopuri distincte. Prima jumătate are aspect de local, în care poate încăpea o nuntă de câteva sute de invitați. A doua jumătate este muzeul propriu zis, cu vreo 15 despărțituri tematice, fiecare străjuită de o epigramă. Titlurile temelor - Primăvara, Vara, Toamna, Iarna, Raiul, Iadul...





Ne-am așezat la mese și a urmat un ospăț care ne-a îndemnat încă o dată să facem comparația cu nunta. Au alternat felurile de mâncare cu cele de băutură, decernarea premiilor la secțiunea Epigramă cu programul artistic muzical, recitalul celor câtorva actori prezenți cu recitalul epigramiștilor. Credeam că, la Horodnic, CUCii nu vor mai fi personaje principale, dar ne-am înșelat. Cel mai des s-a auzit melodia “Cântă CUCU-n Bucovina”. Instantaneu ne-am umflat în pene, acum arătam toți ca Tiron.
Emil Ianuș a avut propriul recital, dar nu știu unde să-l încadrez, la actori sau la epigramiști.

E momentul să dau un pic de atenție epigramiștilor. Am selectat câte o epigramă de la fiecare, profitând că toți sunt - altă coincidență - colegi de site și, imediat după concurs, și-au postat textele pe agonia.



Premiul I - Florin Rotaru

Până nu vezi, nu crezi
Am depășit cu greu sincopa,
Dar azi credința-mi umple casa,
Că-n Raiul ce-l promite popa
M-a dus aseară preoteasa.

Premiul II - Grigore Chitul

Începător la volan
Șoferul, învingându-și tracul
Și-accelerând un kilometru,
A dat, la un viraj, de dracul
Și-apoi în Rai de… Sfântul Petru!

Premiul III - Laurențiu Ghiță

Ambiție
Cumpătat, modest la trai,
La sfârșitul veacului,
Veți vedea c-ajung în rai,
C-așa-s eu... al dracului!

Premiul III - Nicolae Bunduri

Grațiere pe lumea cealaltă
Pe-un fost magnat (un mare crai)
Furând în viață, milioane,
Din Iad l-au transferat în Rai
C-a scris acolo. . .trei romane.

Premiu special - Ion Diviza

Măsuri de siguranță
Pe-un boss politic reputat,
Din Iad în Rai l-au expulzat,
Că Scaraoțchi nu-i dement
Să țină-așa un concurent!

În pauze mi-am agățat aparatul de gât și m-am transformat în paparazzo.



Pe Gagniuc l-am surprins în timp ce-l trăgea de limbă pe Ianuș:
- Avocate, cum ai făcut să-l bagi pe procuror la beci?



O scenă din curte m-a oripilat. Gârda, invidios pe Rotaru pentru premiul de la epigramă, încerca să-l tragă pe roată.



În muzeu, mai exact în despărțitura intitulată Raiul, am prins-o pe Luminița Ignea, colega mea de haiku, ispitindu-l cu un măr pe Ion Diviza. Trădătoarea!



Ce ziceți, cu asemenea fotografii am șanse să mă angajez la revista “Cancan”?

Pe seară ne-am urcat în autobuze și ne-am întors în Vama. O parte dintre noi au mers la stadion unde, pe o scenă instalată special pentru “Zilele Vamei”, s-au produs pe rând interpreți de toate felurile. Cu mare plăcere am ascultat încă un recital al lui Dorel Vișan. După care tot grupul de umoriști a intrat într-un cort unde a mâncat gogoși. La propriu, fiindcă la figurat nu se putea, stația de amplificare era mult prea puternică. Nu m-a deranjat prea mult, se repeta obsedant melodia “Cântă CUCU-n Bucovina”. Mă credeți că, după două săptămâni, încă mă trezesc dimineața cu ea în cap?
Le-am mulțumit din inimă gazdelor pentru ospitalitate și ne-am luat rămas bun “Să ne vedem cu bine peste un an!”. Duminică dimineață am făcut același lucru cu Petru Brumă, cu o mică diferență “Să ne vedem cu bine săptămâna viitoare!” și am plecat de la pensiune. Dar nu și din Vama, nu puteam pleca fără o vizită la “Muzeul oului”. Înainte de a părăsi pensiunea, Gagniuc a dat un telefon:
- Sunteți acasă? Venim să ne depunem ouăle… pardon, omagiile noastre!
Ne-au întâmpinat cu zâmbetul pe buze cele două Stăpâne ale oului (sesizați aluzia la J. R. R. Tolkien?), surorile Letiția și Cătălina Orșivschi. După politețurile de rigoare, ne-au pus pe cap niște căști pentru a asculta o prezentare detaliată a exponatelor, ca la marile muzee ale lumii. Cel mai atent ascultător a fost procurorul. Din fotografie se vede clar, lui chiar îi place să asculte!





Ziua de duminică, la fel ca cea de vineri dimineață, avea o agendă completată în cele mai mici detalii. Principalul beneficiar - Ionuț Țucă, toți ceilalți mai fuseseră în zonă nu o dată. Următorul obiectiv, Voroneț. Au intrat doar trei dintre noi, Noni a preferat să rămână afară, el văzuse mănăstirea de nenumărate ori.
- Să nu stați mult!
Am intrat, am făcut câteva fotografii și am ieșit. Poate e o coincidență, dar de câte ori am fost la Voroneț, cerul și pereții bisericii erau la fel de albastre. Cred că e o formă de simpatie.
La ieșire, ia-l pe Gagniuc de unde nu-i. Într-un târziu a apărut.
- Am căutat o toaletă, dar nu mi-au dat voie să o folosesc decât dacă beau o bere. Oricum, la diabetul meu, n-am voie să mă deshidratez.



Odată ajunși în Gura Humorului, Noni a vrut să ne arate că e de neam bun. Ne-a dus la unchiul lui, un tip ospitalier și spiritual. Se vedea clar că unchiul și nepotul au aceleași calități, doar că la unchi densitatea e mult mai mare, câtă vreme greutatea e la jumătate. Cred că Noni a vrut în mod tacit să demonstreze și invers:
- Vezi, unchiule, nu sunt așa, oricine! Sunt prieten cu un doctor, cu un procuror…
Cert este că ne-am făcut plinul pentru toată ziua. Dacă puteam înmagazina precum pelicanii tot ce ne-au pus în față, nu mai aveam nevoie de mâncare o săptămână.

Oricât de plini am fi fost, nu puteam trece pe lângă Hanul Ancuței fără să oprim. Am intrat cu teamă, înaintea noastră mâncaseră acolo Victor Minea, Laurențiu Bădicioiu și Nae Bunduri, care ne-au comunicat la telefon că au plecat fără să plătească:
- Vedeți că vin peste o oră niște premianți plini de bani, achită ei și consumația noastră.
După ce ne-am liniștit, am luat loc la o masă ca să bem o bere și am întrebat-o pe șefa de sală:
- Ancuța e aici?
- Eu sunt Ancuța! De fapt, pe toate ne cheamă Ancuța.
Așa că am profitat de ocazie și am făcut o poză cu Ancuța. Ce, numai Sadoveanu?





Următorul și ultimul obiectiv turistic a fost Mausoleul de la Mărășești. Ionuț Țucă nici aici nu fusese încă. Am luat la rând toate busturile de pe alei, am colindat culoarele, am urcat la etaj și, evident, am făcut multe fotografii. Gagniuc a vrut neapărat una din care să reiasă că au ajuns acolo, în sfârșit, eroii neamului de azi.
Țucă a urcat până sus, să vadă tot. Eu, după el, să fotografiez tot. De jos, Frunză striga la noi:
- Iubiți-vă pe tunuri!





Si cu asta, odiseea noastră prin Bucovina s-a terminat. Seara târziu, a ajuns fiecare la Penelopa lui. Până la următoarele aventuri ale CUCilor, vă spunem:
- La revedere!