Ei și? - cu înțelesul de ce-mi pasă? ce importanță are? - este o exclamație de nemulțumire la adresa inconsistenței, lipsei de soliditate sau de temeinicie a celor puse-n discuție. Dacă folosim această replică după citirea unui haiku, dăm de înțeles că el nu-și respectă statutul de poem autentic. Că mimează multe din trăsăturile unui haiku, dar nu reușește să producă acel Aha! final, prin care cititorul își manifestă încîntarea. Am putea folosi un echivalent al formulării, care să fie mai puțin vehement, mai îngăduitor cu textul și să arate că am priceput sensul primar al poemului, dar că, din ceea ce se spune el explicit, nu rezultă și un sens implicit: Doar atît?

Am numit asemenea poeme mălăiețe pentru că ele pierd esența haiku-ului. Le lipsește urzeala aluzivă care creează tensiunea poemului, de fapt, consistența lui specifică. Există o discreție constitutivă a textului care vorbește alegoric, el înscenează întîmplări care pot fi percepute în primă instanță doar la propriu, dar au și un tîlc care trebuie descifrat din aluziile textului. Iar cititorul trebuie să depășească nivelul primului înțeles dibuind după alcătuiri care sînt doar sugerate. Cînd structura alegorică nu există poemul este unul mălăieț. Textul este inconsistent și poemul fad.

Lăudăm haiku-ul pentru textul său sec, alb, neutru, arid, dar această fațetă a lui este doar una înșelătoare, pentru că, dacă haiku-ul este veritabil, există cîteva locuri în care sensul derapează imperceptibil către o structura aluzivă de adîncime. Sînt doar scăpări ale autorului care nu-l mai strunește ca lumea sau semne intenționate ale unei complicități care ne face cu ochiul? Textul bun păstrează (ironic) sobrietatea unei prezentări aparent constatative, rezervîndu-și privilegiu de a plasa în el portițe de furișare în lumea aluzivului.

Un haiku nu este despre ceva prestabilit. Și cu atît mai mult despre ceea ce presupune faptul că un concurs sau un exercițiu propun o temă sau o imagine de la care trebuie să plece participanții. De cele mai multe ori aceste încercări duc la confecționarea unor subproduse care uită de stratul aluziv al poemului și înșiră într-o menționare plată ceea ce văd în imagine sau știu despre temă.

Iată un prim exemplu de poeme primite la concursul HAIKU LA FOTOGRAFIE IULIE 2011 la propunerea de a scrie haiku-uri plecînd de la fotografia de mai jos.



grădină vara
ghiveci răsturnat de ploi -
pitic adormit

balcon din povești -
printre mușcate fesul
lui statu-palmă

grădinarul șef -
un pitic abandonat
printre ghivece

în miezul zilei -
printre flori încremenit
un pitic stingher

micul grădinar,
de-i soare, vânt sau ploaie,
veghează tăcut

Se poate lesne observa că grija celor care au comis versurile a fost doar aceea de a decela din imaginea propusă obiectele și relațiile dintre ele cu mici intervenții interpretative, dar fără să se gîndească la o strctură aluzivă subiacentă care să dea poemelor consistența specifică haiku-ului. Lucrurile vor deveni evidente raportînd aceste încercări la poemul care a cîștigat concursul:

desculț prin rouă –
în umbra piticului
condurii doamnei

Ana Urma

Nu-mi dau seama dacă în imagine există floarea menționată și nici dacă ghiveciul este umbrit de pitic. Dar acest lucru nu are nicio importanță. Haiku-ul nu reproduce imaginea, o folosește doar ca punct de plecare, ca sursă de inspirație. Există în poem o înscenare a lui ca și cum, condurii doamnei, floarea care ne permite jocul de cuvinte, ne trimit la papucii gospodinei care vorbesc de universul închis de grilajul de fier forjat, nepomenit în text. Primul vers poate fi, așa constrastant cum e față de partea a doua a poemului, expresia unei aspirații la o libertate a simțurilor. Poate că doamna și-a abandonat condurii în dimineața asta…

(Concursul „HAIKU LA FOTOGRAFIE” iulie 2011)

Tema ciocîrlie este abordată superficial tocmai atunci cînd încercările se zoresc să spună imediat și indiscret ceea ce știu, ceea ce simt sau ceea ce închipuie dintr-o pornire elogios-imnică.

îngîmfate zări
se îmbată cu cîntec
de ciocîrlie

o ciocârlie
spre înaltul cerului
jos haita de lupi

din lanul de grâu
solie către soare -
o ciocârlie

petec de cer -
în urma ciocârliei
triluri sonore

poarta cerului –
ciocârlia stă la sfat
cu serafimii

valsând cu cerul
dezmăț de umbre și tril -
o ciocârlie

Este semnificativ faptul că în poemele de mai sus autorii, fără să-și mai rețină pornirile metaforice, scapă caii care tropotesc în ritmul nărăvaș al tropilor. Zările se îmbată și devin îngîmfate ascultînd ciocîrlia. Ciocîrlia valsează (dezmățat) cu cerul, duce o solie către soare sau stă la sfat cu serafimii. Asta atunci cînd nu notează o banalitate crasă: în urma ciocârliei / triluri sonore sau nu abuzează de un contrast tras de păr: jos haita de lupi, care, se poate bănui, ar fi omenirea. Grija pentru aluziv este uitată din dorința de a exhiba ceea ce le agita sufletul pe moment. Lucru care trebuia de fapt trecut sub tăcere.

o ciocârlie –
dintr-odată albastrul
atât de adânc

Eduard Þară

Poate că și din poemul de mai sus cititorul va simți, surdinizat însă, un elogiu adus cântecului ciocîrliei. Dar autorul știe să facă acest lucru discret și eliptic, nu pomenește nici de cîntec (atributul pe care oricine-l evocă doar citindu-i numele), nici de cer, nici de fel și fel de năzbîtii comportamentale puse în cîrca bietei păsări. Ceea ce notează el este un fapt miraculos, paradoxal, resimțit direct prin simțuri: intensificarea albastrului celest și, poate, simultan și dintr-odată, și a stării de adîncă seninătate (și, de ce nu, de recunoștință, cum se vede și ea nemărturisită explicit) a celui ce ascultă ciocîrlia. Figura de stil a discreției este aici metonimia reductivă, atenuantă: ciocîrlia stă pentru cîntec, albastrul pentru cer. Efectul ei este surdinizarea. Adică, fără a face zgomot, sporirea tensiunii interioare a poemului.

Aș remarca și modul în care este notată prefacerea albastrului. Nu este folosit un verb care să vorbească de schimbare și nu este pomenit vreun agent al transformării. Dintr-odată... atît de adînc spune doar că această modificare a fost receptată/resimțită așa, evitînd totodată să dea vreun detaliu referitor la cine și cum a făcut-o. Faptul devine aproape unul impersonal, stihial precum evenimentele meteo. Coincidența apariției ciocîrliei și a evoluției albastrului rămîne o uriașă surpriză. Atît de... are o nuanță exclamativ emoțională, nu este atît o constatare, cît o mărturisire a uimirii.

Albastrul nu este, cum am văzut, doar o evitare de a numi cerul, ci și o trimitere la senin. Surpriza mai mare este însă faptul că, punîndu-ne pe gînduri, descoperim că simbolismul albastrului nu este univoc. Spunem e cam albstru cînd avem de a face cu o situație delicată, neplăcută. Nu numai la noi, albastrul este culoarea cîntecelor melancolice (blues), nostalgice, de inimă-albastră.

S-a gîndit autorul la toate astea? De ce nu, un autor bun este condus de simțul limbii și simte, acceptă și folosește toate sugestiile ei.

(ROMANIAN KUKAI iunie 2008)