Pe masa de disecție

Am să încep abrupt, citînd un „postulat” estetic, atribuit lui Lautréamont și ales de Breton ca emblematic pentru imaginea poetică suprarealistă: „frumos ca întâlnirea întâmplătoare pe o masă de disecție a unei umbrele cu o mașină de cusut“. Despre o asemenea imagine, Breton spunea că: „transgresează legile deducției pentru a face ca spiritul să aprehendeze interdependența a două obiecte ale gândirii situate în planuri diferite, între care funcționarea logică a spiritului nu este aptă să facă nicio legătură și se opune a priori la stabilirea oricărei legături“.

Parafrazînd acest model, aș propune pentru juxtapunerea din haiku, un fel de analog tehnic al imaginii suprarealiste, următoarea formulă: provocator ca țurțurii și ceasul ruginit alăturate într-un haiku. Poemul lui Eduard Țară în care se recurge la juxtapunerea celor două obiecte este următorul:

țurțuri picurând –
bătrânul strânge-n palmă
un ceas ruginit

Aidoma prezenței întîmplătoare laolaltă a celor două obiecte din paradigma lui Lautréamont, lucrurile care-și stau alături în acest haiku par la fel de stranii, iar apropierea lor pare absurdă, dacă nu chiar delirantă. André Breton se folosește pentru a lămuri cît de cît lucrurile de o definiție a imaginii poetice acreditată de poetul Pierre Reverdy:

„Imaginea este o creație pură a spiritului. Ea nu se poate naște dintr-o comparație, ci din apropierea a două realități mai mult sau mai puțin îndepărtate. Cu cât raporturile a două realități apropiate vor fi mai depărtate și mai juste, cu atât imaginea va fi mai puternică – și cu atât puterea ei emotivă și realitatea poetică vor fi mai mari.”

Rămîne uimitor faptul că soluția alăturării a două obiecte provenind din domenii ale realității cît mai îndepărtate pentru a declanșa și spori puterea emoțională a unui text este aceeași în cazul elementelor fundamentale ale textului suprarealist și ale aceluia al haiku-ului – imaginea și juxtapunerea. Și mai uimitor poate fi faptul că pentru haiku situația la care este solicitat să ia parte cititorul este aceea a disecării și reconstituirii unei viziuni din părțile cît mai diferite ale poemului. Parafrazînd din nou, travaliul său este unul: provocator ca țurțurii și ceasul ruginit aflate pe masa de disecție a unui poem.

Fronda

Suprarealismul, care a avut un început comun cu dadaismul, este caracterizat de un protest antiacademic și antitradițional, propunîndu-și explorarea subconștientului, deplina libertate de expresie și înlăturarea activității de premeditare a spiritului în actul creației artistice. O adevărată revoltă și revoluție în literatură.

Abandonarea și repudierea vechiului cod retoric în favoarea dicteului suprarealist ține să surprindă și să aducă la suprafață starea fundamentală a conștiinței neviciate de rațiune. Poetul sau cititorul nu va fi „decât un spectator pasiv ce asistă fascinat la spectacolul pus în scenă de un regizor misterios, i.e. de propria sa imaginație”. Valoarea imaginii (cheia de boltă a esteticii suprarealiste) constă în „șocul emoțional”.

Putem spune fără să greșim că și haiku-ul îl șochează pe cel care intră în contact cu el total neavizat. Cheia sa de boltă, juxtapunerea, pune față-n față, de-o parte și de alta a cratimei, două elemente de compoziție sau două obiecte a căror alăturare este cu atît mai fructuoasă cu cît ele fac parte din domenii cît mai depărtate ale realității, fiind astfel incongruente și incompatibile. Și codul retoric al poeziei nipone este astfel unul mult diferit de cel al poeziei occidentale.

Șocul literaturii avangardiste, în ciuda nenumăratelor manifeste care o susțineau, nu a fost receptat decît de puțini cititori în sensul în care doreau cei care o promovau. Mai precis, el a deschis drumul către atitudinea postmodernistă tolerantă, care atenuează obsesia ierarhizării și acceptă legitimitatea unei multitudini de gusturi, atitudini și comunități care le cultivă.

Nici expansiunea haiku-ului în afara Japoniei nu înseamnă universalizarea lui în sensul că toată lumea îl va accepta, îl va gusta și îl va cultiva. Șansa lui, amplificată azi de oportunitatea scurtimii sale cuplată cu facilitățile internetului, este tocmai înțelegerea faptului că el convine unui profil psihic și existențial prezent și în lumea occidentală într-o proporție suficientă pentru ca, în receptarea sa, să nu fie neapărată nevoie să se facă apel la o infuzie de cultură exotică, extrem orientală. Sînt destule persoane pe care viața sau mai bine zis evoluția lor în viață le-a făcut să cultive valori ca discreția, rezerva, laconismul exprimării, contemplativitatea, cumpătarea, sobrietatea, austeritatea, empatia și capacitatea de a comunica în tăcere cu ființele necuvîntătoare și lucrurile taciturne. Și asta neavînd habar de vreo doctrină zen sau de cultura niponă.

Pentru cei care n-au în ființa lor această înclinație și întîlnesc haiku-ul, șocul este cu atît mai mare cu cît ei sînt convinși că literatura se termină acolo unde comoditățile lor de receptare nu mai fac față. Acolo unde așteptările nu mai corespund mentalității în care textul literar trebuie să se încadreze în cele trei mari genuri: liric, epic și dramatic. Toate trei cultivînd în cititor o atitudine subalternă, docilă și comodă, care consideră autorul drept un mic zeu atotștiitor care dirijează ceea ce se întîmplă, comentează faptele și formează opiniile cititorului.

Evident, în promovarea haiku-ului, nu e vorba de vreo atitudine de sfidare deliberată a așteptărilor cititorului de formație occidentală. Nu există nicicum vreo mișcare asemănătoarea avangardismului care să sfideze programatic confortul său literar. Șocul există însă și a-l accepta ca provocare, ca invitație la cooperare cu autorul reprezintă o dificultate reală pentru cititorul dedulcit la codul retoric tihnit al literaturii occidentale.