(acest text este continuarea articolului: O idee de bun simț – bucură-te de ceea ce ai )


„Dacă există un păcat împotriva vieții, acesta constă probabil nu în a renunța, disperat, să afli un sens vieții, ci în a spera la o altă viață, ignorînd implacabila grandoare a acestei vieți.”
Albert Camus



Între timp, Humanitas a scos și alte exemplare din cartea de care mă ocup și, am văzut pe net, coperta inițială a fost înlocuită cu o alta. Pe prima copertă, concepută de Ioan Cuciurcă, se afla, într-o palmă întinsă căuș, un pumn de pămînt din care se ridică firav un puiet de stejar. Bănuiesc că imaginea dorea să ne sugereze valoarea inestimabilă a puterii sufletești care știe să ocrotească – să-l îngrijească, să-l cultive, să-i asiste cu bunăvoință creșterea – acel mai nimic viu, puținătatea datului în care se află însă virtual toată grandoarea darului – maiestatea stejarului ce va să fie. Gestul avea alura unei ofrande candide și gravitatea unui tablou votiv. Prindea în el toată făgăduința pe care ne-o dăruiește înțelepciunea pe care cartea ține să ne-o inoculeze.

Diferența dintre filosofie și înțelepciune este aceea că prima ne poate oferi mai degrabă cunoaștere și informație, în timp ce a doua ne dăruiește doar acea știință care e menită să ne schimbe ființa și care nu face doi bani – este de-a dreptul sterilă și seacă – atîta timp cît nu este încorporată în comportamentul nostru. Este ceea ce spune și Goethe, în Faust cred, cînd acuză cenușiul oricărei teorii și ține partea pomului viu și verde al vieții.

„A face școală” este apanajul înțeleptului. El nu predă, nu învață, nu vehiculează informație sistematică. Ucenicii stau în preajma sa – conviețuiesc cu maestrul – și dobîndesc prin imitație și prin subtilă intuiție o atitudine rodnică în fața vieții. Deprind de fapt gustul vieții, iar comportarea cuvenită va fi rodul acestei bune așezări. A face școală înseamnă a servi de model, a fi o pildă vie. Contacții fac vrînd, nevrînd viroza maestrului – se molipsesc pe nebăgate de seamă de un anume mod de viață.

De aici și dificultatea de a reuși „să te bucuri de ceea ce ai”. Ideea în sine n-are nici o valoare dacă nu sesizezi cît de greu este nu atît să știi cît să și faci acest lucru. Odată observat impasul, ai nevoie de o metodă, de o cale pentru a reuși ceea ce ți-ai propus și, cel mai adesea, de susținere, de ajutor, de suport, cum se zice azi.

Pînă la aborda efortul, exercițiul în sine, mai putem însă poposi pentru un plus de „sensibilizare”, pentru ca ideea să se arate în chiar efectele ei finale în sufletul celor care o trăiesc deja. Cuvintele autorului, cu accente deja lirice, sînt chiar acestea:

„Trăim un prezent prețios, indiferent ce s-a întîmplat ieri, indiferent ce va aduce ziua de mîine. În clipa în care privirea interioară se deșteaptă, poți descoperi nesfîrșita frumusețe ascunsă în mărunțișurile vieții. În momentul în care auzul interior se trezește, poți auzi, oriunde te-ai afla, subtila, minunata muzică a universului. Odată ce porțile cele mai adînci ale inimii se deschid, te poți bucura din plin de compania celor din jur – familie, prieteni, cunoștințe sau chiar oameni străini –, inclusiv a celor cu caractere nu tocmai perfecte, după cum nici caracterul tău nu este tocmai perfect. Atunci cînd te deschizi frumuseții, misterului și grandorii existenței obișnuite, îți dai seama că ea a fost întotdeauna frumoasă, misterioasă și grandioasă și că altfel nu poate fi.”

Se exaltă aici ceea ce este „lucrarea” finalizată a ideii, faptul bucuriei și, cu alte cuvinte, virtutea dobîndită: deschiderea , oarecum echivalentă cu deșteptarea, iluminarea, trezirea, revelația. A te bucura e dificil pentru că, trebuie să o recunoaștem chiar dacă se vor supăra realiștii și raționaliștii înrăiți, bucuria este o faptă cvasi-mistică, o participare simultană la realitatea profundă și la sacru.

Dar cu asta nu se termină totul. Bucuria are efecte consecutive nebănuite. Ele sînt bine prinse într-un citat din Thomas Traherne, preot și poet protestant din sec. XVII, preluat din The Perrenial Philosophy a lui Aldous Huxley:

„Nu te vei bucura pe deplin de lume pînă cînd însăși marea nu îți va curge prin vine, pînă cînd cerul nu te va îmbrăca și stelele nu ți se vor face cunună; și pînă cînd nu te vei socoti singurul moștenitor al întregii lumi și mai mult decît atît, căci fiecare om din această lume e singurul moștenitor, tot așa ca și tine. Pînă cînd nu-L vei putea cînta pe Dumnezeu, încîntîndu-te de El, precum sărmanii se bucură de aur, iar regii de sceptre, nu vei gusta cu adevărat minunea lumii...
Și încă, nu poți spune că te-ai bucurat pe deplin de lume pînă nu iubești într-atît frumusețea de a te bucura de ea, încît să nu ai pace pînă nu-i convingi și pe alții să se bucure de ea; și să urăști într-atît nemernicia celor care o disprețuiesc, încît să vrei mai curînd să arzi în focul iadului decît să fii cu bună știință vinovat de greșeala lor.”

Cum se vede, bucuria este doar o cale a desăvîrșirii și, la apogeul ei, sfîrșește prin a te înzestra cu o sensibilitate plină de noi și inalienabile responsabilități.



(continuă cu: Sărbători itinerante și Contracararea proastelor obiceiuri (de a gîndi, a simți, a te comporta)