(acest text este urmarea articolului:
Contracararea proastelor obiceiuri (de a gîndi, a simți, a te comporta))



Ce ne împiedică oare să ne bucurăm de ceea ce avem – și aici trebuie incluse nu doar bunurile sau „averea” noastră, ci și propria noastră persoană, cu abilitățile și vredniciile ei, cu caracterul ei mai mult sau mai puțin bun și, la fel de bine, ceea ce aparține fără vreo discriminare tuturor? Am spus-o deja: firea umană .


Firea umană

Firea omului ni se revelează ca firescul desăvîrșit, ca de la sine înțelesul, drept ceea ce, aparent, nu ne pune nici un fel de probleme: stereotipiile de gîndire, simțire și comportament care nu comportă nici un fel de discuții. Pentru că ele sînt la fel pentru toată lumea. Este ceea ce s-ar putea numi o fatalitate comodă – nu neapărat și de la început justificare sau scuză, ci legitimare tacită și facilă: așa sînt oamenii, asta este, așa stau lucrurile. Firea este modul comun de a nu diferenția între starea de fapt și cea de drept. De a te complace în ceea ce este pentru că tot este deja.

Rămîne însă totdeauna de văzut dacă ceea ce este așa cum este și trebuie să stea așa, și merită să rămînă astfel. Întrebarea care se pune este deci: de ce stau lucrurile așa? Nu cumva e recomandabil pentru o viață cu adevărat bună un mod de viață contrar naturii umane?


Supraviețuire, evoluție, funcționare socială

Natura umană este de fapt înzestrarea genetică a speciei, ceea ce i-a permis acesteia să se perpetueze și să evolueze. Este moștenirea sa biologic-instinctuală. Un fenomen natural complex care s-a impus în cele din urmă și psihologilor, fiind recunoscută de psihologia evolutivă ca un temei încă de neînlocuit al impulsurilor vitale și motivaționale ale omului. Sub o formă adaptată vieții sociale, ea a fost preluată și de mecanismul socio-economic, iar astăzi, trîmbițată fără odihnă de publicitatea societății de consum, a devenit leit-motivul culturii de masă. Este vorba de un set de obișnuințe adînc înrădăcinate - instinctual sau cvasi-instinctual – cu care funcționează socialul și mai ales societatea de consum, dar, din păcate, nu în favoarea unei vieți fericite.

Echipamentul instinctual al speciei tinde să realizeze supraviețuirea și succesul reproductiv al indivizilor în interesul evoluției speciei: supraviețuirea prin urmași a patrimoniului genetic de calitate. Biologic, specia dezvoltă și comportamente mai complexe ca teritorialitatea, ierarhia și altruismul de neam și altruismul reciproc. Lupta pentru condițiile esențiale ale succesului reproductiv se perpetuează și în social codificată astfel: avere, statut și dragoste. După cum se vede, instinctualul nu e mult diferit de cel animal, doar ușoare transformări și continuități în forme specializate. Evoluția socială însă „înarmează” instinctele cu un echipament excesiv și periculos pentru viață. Ele lucrează de-acum într-un regim în care mintea și simțirea trebuie să le domolească, să le abată, să le deturneze de la potențialitățile lor nocive.


Nocivitatea condiției umane

Nu este poate atît de uimitor că și marile religii ale lumii văd, sub forma „păcatului originar” (creștinii, mozaicii și musulmanii) sau a „dorinței amăgitoare” (hinduiștii și budiștii), condiția umană care se face vinovată de răul pe care ni-l facem nouă și celorlalți, care ne îndepărtează de Dumnezeu sau de fericire. Această condiție damnată este pentru ele dorința exacerbată, devenită obsesie și ambiție, lanțul fără sfîrșit al dorințelor – lăcomia, egoismul și trufia.

Oamenii își fac rău lor înșiși căutînd mai multul, lăsîndu-se absorbiți cu totul în această preocupare, amăgindu-se că atunci cînd îl vor avea vor fi și fericiți, dar de fapt continuă fără oprire cursa lui și mai mult. Cursă în care sînt angajați împreună cu ceilalți și care se transformă într-o competiție acerbă în care dominante sînt resentimentele și ura, regretele și disperarea, crima și războiul, distrugerea tot mai evidentă a planetei.


Răul lumii

Există aici o coruptibilitate a bunelor intenții, căci, evident, nu poți avea totul. Dorința de a ne fi nouă, fiecăruia mai bine are o componentă de a induce răul în jur. Motivația ororilor lumii este datorată aspectelor neplăcute, indezirabile, dar universale ale condiției umane (lăcomia, egoismul și trufia).

Există un rău vizibil, dar și unul insdidios făcut chiar condițiilor vieții pe pămînt. W. H. Auden spunea: „Răul nu e spectaculos și e întotdeauna uman; el împarte patul cu noi și stă cu noi la masă.”


Suferința izvorîtă din dorință

Durerea și fizică, și psihică este inevitabilă și folositoare: ne previne asupra pericolelor existente în lume și ne atenționează să le evităm. Suferința nu e însă nici obligatorie, nici necesară. Intensitatea durerii, felul în care e suportată sau valorizată ține de montajul cu care o întîmpinăm. Suferința este un adaos complex de reacții emoționale ce „interpretează” durerea, un comentariu al durerii. Durerea poate fi îndurată cu inima ușoară în stare de bună dispoziție sau cu resentimente, frică și teroare. Pentru existența sau inexistența suferinței ceea ce contează de fapt este „percepția” durerii.

Există un firesc al dorințelelor care tinde să realizeze condițiile necesare supraviețuirii: aer, apă, mîncare, adăpost. Și deasemenea pe cele ale traiului social: bogăție, admirație, iubire (sex, sentiment, prieteni, aliați), securitate și protecție. Dincolo de un anume optimum, dorința devine însă suferință. Pentru că sînt lucururi pe care nu le vei avea niciodată, altele pe care le vei avea prea tîrziu, cele mai multe nu la timpul potrivit, nu atunci cînd bați din picior.

Psihologic vorbind, suferința ia naștere din dorința insațiabilă și necruțătoare, din dorința neobosită și insidioasă de mai mult, de mereu alte lucruri, de tot ceea ce nu avem pe moment și nu vom avea poate niciodată. Din micile dar nenumăratele dorințe, din cohorta lor sporindă care devorează dorința cea mare – năzuința de a ne bucura de viață, de a fi fericiți.


Ambiția

Există de obicei o imposibilitate de a-ți da seama că ești prins în cursă, în cursa dorinței de mai mult, a aspirației nemăsurate către condiții mai bune. Sau chiar către îmbunătățirea de sine. Simți obsedant că trebuie neapărat, că n-ai voie să pierzi, că nu te joci.

Viața este totuși un joc, iar atitudinea crispată dezlănțuie doar furia, frustrarea, sentimentul de vulnerabilitate. În timp ce concentrarea pe frumusețea, neașteptatul și spectaculozitatea jocului dă vieții savoarea generozității și a fair-play-ului. Joci și dorești să cîștigi fără să te încrîncenezi, fără să te crispezi, pentru bucuria jocului. (Pentru că nici credința că nu meriți să cîștigi și apatia nu sînt de dorit.)


Întîlnirea cu inevitabilul

Montajul pe dorința necurmată a satisfacerii – trebuie, nu se poate altfel – naște doar ambiția și veleitatea. Pentru că există pe de altă parte și pierderi, sînt eșecuri de etapă, dar și pierderi irecuperabile. Îți mor cei apropiați, cei dragi. Cum suporți gîndul și realitatea inevitabilă a bolii, bătrîneții, morții, a neputinței? Cum faci față întîmplărilor nefaste, nenorocirilor de tot felul?

Realitatea, spulberarea speranței, insatisfacerea dorinței nu trebuie văzute catastrofal. Și aici apare adevăratul înțeles al renunțării: să încetezi să-ți închipui că e inadmisibil ca tocmai ție să ți se întîmple lucruri rele, că ai dreptul la mai mult, că a nu obține mai multe e o catastrofă, că dacă nu obții mereu mai mult ești un ratat, că este atît de important să obții mai mult încît nu contează dacă pentru asta îți faci rău ție și celor din jur.

A te bucura de ceea ce ai presupune, prin urmare, a acționa simultan pe două căi: căutarea unei plăceri mai adînci și mai trainice, dar și evitarea suferinței inutile și excesive.



(continuă cu: Filosofia perenă)