foto: EMİN OZKAN

(Acest text, a fost trimis ca o scrisoare redactorului responsabil de număr și publicat în Dilema, 230, anul V, 20-26 iunie 1997, sub titlul De ce ocoliți feminitatea?. El s-a dorit o replică la felul cum era abordată, sau mai degrabă ignorată, feminitatea, în numărul 226 al revistei Dilema, cu tema Tipuri, arhetipuri, stereotipuri feminine.)



Stimată doamnă Delia Verdeș,

O cunoștință care vă știe m-a încurajat să vă scriu, sugerîndu-mi că ați fi receptivă și sensibilă la replica mea. Am fost, recunosc, de-a dreptul surprins și, spre regretul meu, confirmat citind numărul tematic pe care l-ați coordonat, Tipuri, arhetipuri, stereotipuri feminine. Și iată de ce: articolele, semnate în marea lor majoritate de femei, se întrec parcă în a ocoli cu o abilitate de invidiat tema feminității.

Semnalat doar în Argument, cuvîntul este expediat în ghilimele compromițătoare ca ceva vetust, ca o fantasmă care jenează cu amintirea și poate cu mustrarea ei. Conceptele cheie am înțeles că ar fi: egalitatea și diferența, dar de ce nu și identitatea? Aș fi tentat să spun – dar m-aș arăta, nu-i așa, misogin – că este vorba, ca să fiu în tonul titulaturii, de un tertip (feminin), prefer însă, pentru decență, să-mi exprim doar nedumerirea.

Singurul care semnalează problema este în mod ciudat un bărbat, Adrian Mihalache, și o face reperînd în treacăt cîteva „ancestrale” virtuți ca „statutul subordonat” prin care femeia își exercită „indiresct acțiunea” modelatoare asupra bărbatului sau „experiența de guvernare prin blîndă și constantă presiune” care-i asigură veritabile însușiri organizatorice și manageriale. O serie de calități secunde, din aria demnă de luat în considerație a răbdării (privite, e adevărat, cu un ușor dispreț masculin) o fac pe femeie, susține dinsul, să poată să obțină randamentul și succesele sociale rîvnite fără prea multă seriozitate și de mai flușturaticii bărbați.

Nenorocirea este însă că, prin această prestație, de calitate poate, femeia își caută și își găsește doar un alibi pentru a evita problema, de departe mai gravă și poate deja insolubilă pentru ea, a identității, a feminității. Ea vînează anume mărci prestigioase, indiferent că ele sînt ale unor statute sociale privilegiate sau doar ale lamentărilor cu privire la viața sa realmente împovărată suplimentar (în comparație cu a bărbatului) ori la nenorocul de a nu fi întîlnit încă bărbatul salvator (care să o pună în valoare, care să preschimbe cu reputatul lui sărut broasca rîioasă în autentică prințesă – sau măcar să o izbăvească totuși de toate obligațiile și vicisitudinile vieții materiale).

M-ar bucura să nu luați intervenția mea în sensul unei malițiozități gratuite, ci mai degrabă în acela al unei lucide și binevoitoare exasperări. De aceea, risc o mărturisire. Am avut norocul ca, în prezența unei mătuși, să simt din copilărie, fascinat, existența reală a feminității: chipul și atitudinea ei, o anume maiestate a calmului, căldurii și blîndeții revărsau bunăvoință în preajmă; gesturile, vocea, privirea iradiau feminitatea în toate registrele ei majore; resemnarea, ușor visătoare, n-avea niciodată accentele cunoscute ale ranchiunei sau resentimentului și lăsa loc unei destinse promisiuni de ameliorare a tot și a toate. Acum, la bătrînețe, figura ei, calchiată parcă după a lui Cioran, a împins blîndețea pînă la un paroxism al neputinței, al spaimei, al disperării – la delir.

Răscumpărat, sper, prin această spovedanie, o să-mi continui rechizitoriul plin de compasiune. Cred că femeia de azi e în de-rută, traiectoria destinului ei se schimbă sub ochii noștri, iar ceea ce ea resimte, nu se știe cu cîtă responsabilitate, este o serioasă criză identitară. Nu prea mai știe cine și ce este și se agață, cel mai adesea frivol, de diverse modele îndoielnice pe care i le propune piața. Lucrul cel mai trist este însă acela că este gata să se trădeze pe sine (să-și uite, să-și neglijeze, să-și refuze căutarea exigentă a identității) pentru feluritele flecuștețe din vitrina socială, din galantarul erotismului, din comportarea isterică a înfruntării dintre sexe.

E evident aici efectul unei dezrădicinări și poate căutarea unui arhetip mitico-liric ar putea reîntemeia o identitate cu care azi femeia cochetează fără șanse de izbîndă. Căci, nu numai că problema e delicată, dar este și ingrată pentru că îi cere femeii o exigență la care nu e dispusă să consimtă: una care să se orienteze prioritar nu după egalitate și diferență, ci după complementarite și congruență.

Într-un roman al lui Romain Gary, Clar de femeie, un personaj declară această profesiune de credință: „Onoarea de a fi a bărbatului e femeia”. O astfel de exigență, geamănă celei declarată de bărbatul de mai sus, ar da demnitate demersului feminin în a-și regăsi identitatea, pierdută în deruta generală, dar și prea ușuratic căutată. În ideea că femeia ori este pentru bărbat, ori nu este deloc. Reciproca fiind la fel de valabilă.

Propunerea mea ar fi un număr tematic dedicat feminității sau măcar nostalgiei sale.


*


Am primit atunci și un răspuns:

Foarte tristă povestea mătușii dv. Mulțumiri pentru rechizitoriu. Păreți a fi un esențialist. Este exact ceea ce eu încerc să nu fiu, și probabil, aici se situează ‚divergența’ dar și posibilitatea unui dialog fructuos – cum se spune – pe tema ‚feminității’. Pun din nou ghilimelele pe care le denunțați fiindcă înclin să cred că avem de-a face nu cu o esență ci cu un construct cultural aflat azi în plin proces de modificare. Noile modele identitare se re-formulează sub privirile noastre, fie ele pline de nostalgie sau de încîntare. Sau, pur și simplu, pline de interes față de un fenomen socio-cultural care implică (ah, ce vorbă mare urmează!) re-valorizarea lumii în care trăim. (D.V.)


(pentru mai multă simplitate nu evitați: Feminitatea – întrebări ajutătoare , iar pentru o aproximare a raportului dintre feminitate și bărbăție: Feminitate și neajutorare)