Mică de statură, Gabrielle e o venețiancă simpatică și vorbăreață.
Cele o sută de kilograme repartizate preferențial în zona de mijloc, o fac să semene cu o patlagică ajunsă la maturitate.
În doar câteva minute aflu rețeta pastelor pe care le-a pregătit aseară ( credeți-mă, toate sunt la fel chiar dacă se numesc abracadabrant), manifestările incipiente ale reumatismulului venețian și gradul de umiditate a aerului pe ziua în curs. Sunt gata să o șterg înainte să intre în culoarele romanțate a singurei povești de iubire pe care a trăit-o, dar dorința de a-mi băga nasul într-un atelier de măști și costume pentru carnaval este prea mare.
Gabrielle este proprietara unui asemenea atelier.
Sacrificiul mi se pare insignifiant cu atât mai mult cu cât e destul de dificil să pătrunzi în lumea aceasta, așa că, mă așez să ascult ce pui de lele a fost Giuseppe, neam bun cu toți Giuseppii de orice altă nație. Sunt dispusă să admit că, acest Giuseppe o fi fost nițel mai chipeș și mai spătos decât alții după ce Gabrielle eliberează un suspin care mă mătură efectiv de la colțul opus al mesei.
Drept răsplată, primesc invitația de a o însoți la atelier. Pe drum însă, se impune o pudrare de nas, așa că parcăm întâi la domiciliul Gabriellei.
Odată pătrunsă în casa noii mele prietene rămân ... mască! atârnată în rând cu toate celelalte măști agățate oriunde și oricum.
Din tavan, lăsând doar o cale îngustă pe mijloc, atârnă spânzurate grațios sute de rochii, pelerine, costume de epocă, pălării peruci, într-o dezordine desăvîrșită. Paturile și scaunele, al căror contur cu greu poate fi ghicit, sunt pline de suluri strălucitoare cu broderii complicate de cele mai diverse texturi și culori. Mijlocul sufrageriei este ocupat de o masă imensă pe care tronează într-o vecinătate ciudată păhărele de iaurt, cutii cu paste, fructe , foarfeci, nasturi și mărgeluțe colorate.
Cu o mobilitate pe care nu i-aș fi bănuit-o, Gabrielle reușeste să treacă prin strâmtul luminiș, invitându-mă și pe mine. Ajungem într-o altă cameră unde mirosul de mucegai se intensifică.
Aici, număr vreo opt dulapuri . Spațiul pare un pic mai mare, apuc să-mi zic înainte ca, Gabrielle să deschidă ușile dulapurilor cu pricina, bătându-le pe toate cap în cap.
Și-a adus aminte că trebuie să ducă câteva costume la magazin si are nevoie de ajutor. Mă declar gata de intrat în labirintul acesta ciudat fără să înțeleg prea bine, însă, ce anume ar trebui să scot la lumină. Dulapurile gem de haine, le mângâi emoționată. Majoritatea sunt foarte vechi de o frumusețe și un farmec aparte. Scot la întîmplare câte una, orientându-mă doar după culoarea pe care o solicită, dar Gabrielle, mormăie mereu: „ Noo, e un settecento ... oh, povera Gabrielle!”, „ Ma, no,e un seicento... oh, povera Gabrielle... „.
Până la urmă mă prind că nu sunt în stare să nimeresc epoca și încerc să obțin mai multe amănunte.
Mă lămuresc buștean când Gabrielle îmi silabisește exasperată că trebuie să scot doar dogele și notarul de urechi.
Nu-i bai, numai că, între atâtea pompoane, mie toate îmi par la fel de potrivite pentru aceste personaje de vază deci, rămân în același punct cu orientarea.
Dau să-i spun că n-am apucat să cresc nici un pui de doge și că, știu cu aproximație cum arăta ținuta lui Ștefan cel Mare dar mă răzgândesc, italianul de rând știe despre noi că încă n-am coborât din baobabi. N-are rost să-i accentuez convingerea.
Toate costumele sunt teribil de grele așa încît atunci cînd am reușit să le nimeresc pe cele două mă simt de parcă aș fi descărcat un camion de cartofi.
Împacheteză costumele fără prea mult respect pentru rangul pe care îl arată prin toate cusăturile și pornim spre atelier.
Pompos numit atelier, cei zece metri pătrați au un grad de ticsire de zece ori mai ridicat decât casa, din care am reușit să ieșim, cu mare greutate.
Până să mă văd intrată acolo, n-am avut o reprezentarea vizuală mai clară a haosului.
De la bibelouri din sticlă de Murano, sfeșnice, candele, bijuterii de argint, din aur sau simple mărgeluțe colorate, umbrele, covoare, cutiuțe din fildeș, iconițe, vase din porțelan și pînă la cele câteva sute de măști agățate în toate ungherele, au mai rămas cel puțin 50 de alte articole pe care memoria mea a refuzat să le sorteze. Manechinul de la intrare îmbrăcat într-o curtezană de țâșpecento, m-a făcut să-mi scape un salut politicos.
Gabrielle râde și mă roagă să-mi economisesc energia cu celelalte șase manechine, pe care le scoate de undeva și le postează pe trotuarul din față. Ziua aceasta se dovedește foarte complicată așa că, profit de scaunelul găsit, să mă așez. Se așează și gazda după ce mai scoate și câteva plante întinse pe arac pe care iar n-am băgat de seamă unde ar fi putut fi dosite.




Eu, sunt complet pierdută, dar Gabrielle pare a fi în elementul ei, deși , scapă sau dărâmă mereu câte ceva, se lovește cînd la cap când pe zonele mai rotunjoare.
Odată așezată reia firul poveștii. Ajutată de două prietene, desenează, studiază, croiește și face costumele. Ajutoarele sunt la fel de în vîrstă ca și ea, se mișcă greu iar Gabrielle e nemulțumită.
Nu are suficiente pelerine roșii, din cele aurii și mai puține, perucile nu sunt pieptănate, Sartra, unguroaica care o ajută la vânzare e plecată acasă
Mă uit în jur și scap fără să vreau un - povera Gabrielle!- din străfundul sufletului. Praful de două degete, acoperă ca o haină absolut orice obiect aflat în încăpere.
Cu siguranță, dacă aș fi fost în locul ei, acum, aș fi mâncat, pastiluțe colorate la vreun spital de pshiatrie.
Încep să mă obișnuiesc cu interiorul și ochiul meu fură etichetele lipite peste tot. Cu 50 de euro n-aș putea cumpăra decît o mască caraghioasă de iepuraș. Măștile cu pene, sclipici și alte brizbrizuri sar bine peste sută.
Costumele vechi, de care este foarte mândră le închiriază cu patru- cinci sute de euro pentru o singură zi. Cele scoase la vînzare au prețuri care-ți pot provoca un vertij instantaneu..
Mă-ntreb de una singură cine ar da trei mii de euro numai ca să fie oarece nobil venetian pentru o săptămână, și tocmai atunci, intră și răspunsul pe ușă. Surprinzător, clientul este chiar un italian. Gabrielle îmi explică apoi că adevăratele cumpărături le fac conaționalii ei. Turiștii, în marea lor parte, cumpără măști ieftine și cel mult câte o pelerină lucitoare dintr-un fel de atlas de altfel ieftin ca materie primă.
Esență aromată și tare a carnavalului se compune în spatele ușilor închise. În paralel cu balurile oficiale din celebrele palate unde, biletul de intrare ajunge sau depășește 400 de euro se desfășoară alte cîteva miniaturi în zeci de palazzine private mai accesibile ca preț. Fără vârstă, fără vreo altă identitate decât cea oferită de mască, salutul statuează din start libertatea de a-ți asuma comportamentul pe care ți-l dorești: „Bună seara, doamnă Mască!”, „ Bună seara, domnule Mască!”.
Gabrielle se oprește brusc, mă privește zâmbind, oarecum trist. „Nici în somn nu-mi dau voie să vorbesc despre asta. Orice indiscreție din partea mea, ar dărâma ca într-un joc de cărți câteva căsnicii și odată cu ele, întreaga mea afacere. Oi ... povera Gabrielle!”
E suficient să înțeleg la ce se referă, zvonurile au făcut înconjurul lumii, numai că acum cu mâinile băgate până la coate între taftale, jupoane cu sîrmă și pălării de pene, totul prinde un contur real în mintea mea.

Magazinul Gabrielei se animă treptat. Cu fiecare zornăit,clopoțelul de la ușă, mă lasă să aflu că acest negozio îndeplinește multe alte roluri. E ca un nod uriaș pentru diverse tranzacții imobiliare, matrimoniale, schimburi, oferte și negocieri.
Discuțiile se poartă în dialectul venețian ceea ce îmi îngreunează destul de mult percepția. Sonoritatea și viteză cu care se aruncă cuvintele îmi dau strania senzație că mă aflu brusc într-o lume paralelă.
Ies după aer, pe o băncuță din mica piață și descopăr alături de vitrinele prăfuite ale Gabriellei un alt magazin de profil.



Diferența este perfect egală cu cea dintre cer și pământ. Aici, totul este așezat cu eleganță, măștile strălucesc de-ți iau ochii. Mă scald spre odihnă vizuală în acel spațiu perfect ordonat dar la fel de perfect, pustiu. Aflu și de ce, câteva minute mai târziu.
Proprietarul are handicapul major de a fi un florentin ajuns aici prin cine știe ce întâmplare. Mi se confirmă încă odată că lumea venețienilor, e o lume închisă, unde simplul fapt că ești cetățean al aceleiași țări nu îți conferă nici un fel de privilegiu. Gabrielle spune că îi detectează după primele cinci cuvinte pe cei aclimatizați aici, chiar dacă aceștia învață dialectul și au ani buni de când sunt mutați pe orașul plutitor.
Vreme de cîteva ceasuri, Gabrielle, gureșă ca o vrăbiuță reușește să-i vîndă o pălărie în trei colțuri unui american cu doar șaptezeci de euro și să închirieze în avans două rochii cu jupoane imense unor franțuzoaice. Una din ele, probează tot harnașamentul răsturnând trei sferturi de magazin.





De bucurie, Gabrielle răstoarnă celălalt sfert. Mărgeluțe colorate se împrăștie prin toate ungherele. Le privesc rostogolindu-se, de după o mască plină de praf. Afară a început să plouă mărunt.
Curtezana și celelate personaje dispar în dugheana mică și întunecată. Cenușiul inundă spațiul accentuând senzația de sufocare. Îmi iau rămas bun și plec bucuroasă că-mi pot permite evadarea.
Ea, rămâne în prag, precum un păpușar în spatele cortinei. Piața, oamenii și trusa de culori îi aparțin.
Povera Gabrielle...