agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 4572 .



Ironia soartei (III)
article [ Books ]
(un comentariu la romanul lui John Fowles Magicianul)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [alchimina ]

2006-03-15  | [This text should be read in romana]    | 




Image hosting by Photobucket



Chemarea destinului


“Vino, de nu fluxul stelar va scade,
ia-o spre răsărit spre-a ocoli sfîrșirea.
Acum! Căci acul Tremură în suflet!…
Nu-mpiedica potopul stelelor, nici ce va să fie.”



Odată instalată, mania persecuției rămîne o dominantă psihologică, dar alternează și cu dispoziții mai blînde și clipe de răgaz în care se strecoară vagi presimțiri ale unei mai faste relații cu destinul.

O anume stare de nelinște și de nelămurire, un minimun de derută, o vagă dorință de aventură (nu neapărat frivolă) crează predispoziția pentru impactul destinului. “Nu știam încotro să o pornesc, dar știam ce-mi trebuia: lucruri noi pe care nu le puteam defini în cuvinte. Imi trebuia un nou mister pe care să-l descopăr” – își spune Nicholas în criza sa de deprimare. Este suficient pentru desprindere, pentru a-ți da curaj și a ieși în întîmpinarea destinului.

Contactul cu peisajul grecesc sensibilizează sufletul lui Nicholas, pregătindu-l pentru așteptata întîlnire. “Mi se păreau minunate ultimele raze de lumină căzînd asupra lumii ce mă înconjura, deși mie mi-erau ostile. Mă torturau fără iertare. Era începutul unui interogatoriu în lumina proiectorului, vedeam prin ușa deschisă masa de tortură cu chingi și eul meu, bătrînul meu eu știind deja că nu va rezista. Era cumva teama de dragostea care reduce la esență? Căci m-am îndrăgostit din prima clipă, total și iremediabil de peisajul Greciei. A urmat de la sine un sentiment contradictoriu, enervant de neputință și inferioritate, căci Grecia era ca o femeie senzuală provocatoare, care mă ademenea să o doresc fizic și în același timp păstra o distanțp aristocratică ce îmi interzicea orice contact.”

În această întîlnire cu frumusețea stihială a naturii se presimte cruzimea unei alte întîlniri, confruntarea cu maiestatea destinului, pe care n-ai cum să nu-l iubești mai presus de orice suferință. Frumusețea peisajului este foarte exact surprinsă printr-o metaforă a dorinței frustrate, ca relație ce îndeamnă la un jaf prin definiție interzis. Ea păstrează totuși o notă de iritare, ce contravine blîndeții și împăcării consecutvie distilării exigenței în confruntarea cu destinul.

În armonie cu disponibilitatea lui Nicholas, peisajul iscă presentimentul unor ciudate evenimente: “În coluțurile total nelocuite, insula Spetsai era bîntuită de fantome cu mult mai frumoase decît cele create de mine. În pădurile de pini, liniștea era mai tulburătoare decît mi-a fost dat să trăiesc în alte locuri, ca o pagină veșnic albă așteptînd ca cineva să aștearnă o notă muzicală sau un cuvînt. Acele locuri mi-au dat cea mai specială senzație de ieșire din timp a vremurilor începuturilor de mit. Simțeam ca nicăieri într-alt loc faptul că ceva s-ar putea întîmpla, plutea în aer imanența întîmplării. Genius loci semăna cu cele mai rafinate poezii despre zborul nevăzut al lui Mallarmé, al cuvintelor învinse în fața inexprimabilului.”

În asemenea momente apare o stranie senzație de abandon: “Nu știam ce va deveni viața mea, dar culcat acolo, în ziua aceea, pe malul mării, nici nu mă mai interesa foarte mult. Mi-era de-ajuns că exist. Mă aflam suspendat așteptînd fără teamă un îndemn care să mă propulseze” – stare în care subiectul e gata să răspundă unei eventuale chemări: (o pasăre) “Mă avertiza ori mă ademenea? Nu mi-am dat seama, dar nu era fără sens. Fluiera, țipa strident, cînta în triluri, dădea povețe, învăluia duios.”



Provocarea destinului - încercarea darurilor


“Ești un ales?”


Întrebarea – “Ești un ales?” – cu care Conchis îl interpelează brusc pe Nicholas vizează distincția ca mărinimie, ca generozitate, ca noblețe, ca un dar care îl obligă pe cel dăruit, ca un har ce trebuie consfințit, vegheat, întreținut. Deosebirea, singura formă (inferioară) de a fi ales pe care o cunoscuse și pe care o cultivase anterior, nu-l poate ajuta pe Nicholas în cazul de față. “Cei mai mulți dintre noi – își amintește el la începutul romanului –, credincioși tradiției ‘dandy’ de la Oxford, doream să arătăm diferit.” Iată de ce în dialogul cu Conchis se simte total descumpănit, refuză să se considere un ales și își neagă în mod trivial eventualele valențe pentru așa ceva.

“- Ești un ales?
- Ales?
- Simți că ai vreo anumită înclinație?
- Înclinație către ce?
- John Leverrier avea înclinație către religie.
- Eu nu cred în Dumnezeu și nici nu mă cred un ales.
- Și dacă ești? Eu cred că ești.
Am zîmbit neîncrezător.
- Mulțumesc.
- Nu este un compliment. Ãsta e jocul hazardului. Nu hotărăști tu dacă ești ori nu.
- Și ce mă face să fiu ales?
- Întîmplarea are multe înfățișări.”


A fi un ales, insinuează Conchis, înseamnă a fi dăruit, a avea un dar, o înclinație sau a fi martorul și actorul unor întîmplări miraculoase, recunoscînd în acest fapt un privilegiu pe care trebuie să-l răsplătești. De aici cuvintele lămuresc singure ceea ce se cuvine: cel dăruit trebuie să se dăruiască, să se dedice propriului dar, înzestrării, să se destineze cu devoțiune chemării sale, să se consacre harului său, onorîndu-și astfel destinul.

Totul capătă o turnură cvasi-religioasă, ca și cum dăruirea face prezentă o instanță superioară ce reclamă credința măcar sub forma încrederii cu care harul trebuie asumat ca învrednicire care de-abia de-acuma trebuie meritată, ca rang ce trebuie ținut. Cel dăruit se simte îndatorat, dobîndește simțul datoriei.

Întrebarea-n sine – ești un ales? – ți se poate revela printr-o întîmplare oarecare, dacă știi să o privești ca pe o încercare, luminîndu-i fața plină de înțelepciune. Într-adevăr “nu hotărăști tu dacă ești ori nu” ales, dar hotărăști dacă ai curajul și noblețea de a răspunde pe măsură atunci cînd ai primit bunăvestirea.

Vorbind de Dumnezeu, în varianta feminină a mamei care oferă “uneori cela mai neașteptate daruri” , Conchis subliniază că numai “instinctul religios ne ajută să aflăm ce poate să ne aducă fiecare situație nouă” . Declarația sfruntată de ateism (înțeles ca absență a vocației pentru sacru și nu ca adoptare a vreunei confesiuni), pe care Nicholas nu se sfiește s-o repete cu aceeași stupiditate de fiecare dată cînd se face apel la puterea și subtilitatea imaginației sale, îl arată lipsit de orice elan al fanteziei, de orice fior liric, de vocația pentru sacru necesară înțelegerii și asumării destinului, ca pe un ins fără nici un Dumnezeu.

“Puțini identifică momentul și acționează în consecință” la provocarea destinului, remarcă Conchis. “Cei aleși?” – întreabă Nicholas. “Cei aleși de voia întîmplării” – ripostează Conchis. Destinul întărîtă, stîrnește și hărțuiește, trezește și cheamă, invită, încearcă, ispitește, pune la probă, îndeamnă, îmboldește, îmbie pe om să-și dobîndească demnitatea. Voia întîmplării nu este însă tiranică, ea poate fi îmbunată și îmblînzită, te poți învoi cu ea, îi poți intra în voie, aflîndu-i cu un efort de generoasă imaginație fața destinală.

Întîlnirea cu destinul este de fapt o întîlnire cu sinele tău adevărat, esențial, profund: “Copacii erau mai deși atunci. Marea nu se vedea. Mă aflam în luminișul din jurul ruinelor avînd sentimentul că sînt așteptat . Ceva mă așteptase aici de cînd mă născusem. Stînd acolo, am aflat cine așteptase: eu eram aici.” Sînt întîmplări și locuri predestinate care te așteptă pentru a te confirma, pentru a te consacara în demnitatea ta umană. Știi să le recunoști și să le fii recunoscător? Să le răspunzi pe măsura provocării?

Sala de așteptare nu e decît tinda destinului. “Era un vis. Mă îndreptam către o ușă închisă care printr-o minune transformase lemnul impenetrabil în sticlă, făcîndu-mă să mă văd venind din cealaltă direcție – era viitorul. Folosesc analogii, mă înțelegi, da?”




(va urma)





.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!