agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-10-08 | [This text should be read in romana] |
În anul 1517 la creștini ( la islamiști 895, iar la azteci, a 12-a casă), religia și puterea guverna arta și cultura, în Europa și în lume. După unii istorici și critici de artă, chipurile divinității diferă, însă voința creatorului artistic se arată a fi constantă. Așadar, ne propunem aici să explorăm legătura dintre artist și divinitate la mai multe culturi de pe pământ.
De ce am fixat „startul“ la anul 1517 ? Pentru că e anul în care Luther a protestat împotriva corupÈ›iei Bisericii Catolice, declanșând scânteia Reformei È™i schimbând soarta Europei. Apoi, e anul de apogeu a RenaÈ™terii, în care aventurierii europeni cuceresc globul. Dar aceasta e istoria din optică europeană. Există însă È™i alte moduri de a privi lucrurile. ● Să începem din Europa, cu un om al RenaÈ™terii, Baldassare Castiglione, care vine cu o idee clară despre puterea seculară. Un altul, Leonardo da Vinci, considerat cel mai mare artist al lumii, se eliberează de dominaÈ›ia Papei Leon al X-lea. Leonardo da Vinci, Michelangelo È™i Rafael formează Sfânta Treime a RenaÈ™terii. Arta lor intră în conflict direct cu ideile Reformei, după puternicul limbaj vizual al Bisericii Catolice, anul 1517 fiind doar un fragment din viaÈ›a plină de evenimente a lui Leonardo. Acest an însă ne oferă o perspectivă unică asupra ultimilor ani din viaÈ›a acestui inginer, arhitect, savant, poet È™i pictor, reprezentând È™i anul în care avem prima menÈ›ionare a celui mai notoriu tablou al lumii, „Mona Lisa“. La 65 de ani, Leonardo da Vinci se afla bolnav în faÈ›a bătrâneÈ›ii, pe care o descria atât de miÈ™cător cu ani în urmă: „Distrugi totul, cu dinÈ›ii ascuÈ›iÈ›i ai senilității. ÃŽncetul cu încetul, coboară moartea cu a ei lingoare“. Prin contrast, regele FranÈ›ei, Francisc I, e tânăr È™i triumfător. Tocmai a cucerit nordul Italiei. Pasionat de artă, el l-a convins pe Leonardo să locuiască în apropiere de castelul său de la Amboise. Francisc își dorea o Curte care să rivalizeze cu Roma, cu splendoarea Capelei Sixtine È™i cu frescele lui Rafael de la Vatican, dar Leonardo nu i-a putut oferi FranÈ›ei decât discuÈ›ii È™i proiecte: desene de fântâni (precum cea de la Amboise) È™i planuri pentru un palat lângă Romarantin. Ca multe dintre ideile lui, È™i acestea vor rămâne simple schiÈ›e. Și de la Roma, Leonardo plecase după ce Papa se săturase fiindcă acesta nu termina niciodată nimic. Maestrul își pierduse oare talentrul ? Anul 1517 ne oferă dovada că nu era aÈ™a. Ea e reprezentată de însemnările prilejuite de vizita în octombrie a cardinalului Luigi d’Ancona la reÈ™edinÈ›a lui Leonardo. ÃŽnsemnările spun că Leonardo i-a arătat cardinalului trei tablouri. Două din ele sunt uÈ™or de identificat („John Baptist“ È™i „Fecioara cu Pruncul È™i Sf. Ana“), având frumuseÈ›ea subtilă È™i delicateÈ›ea umbrelor È™i luminii specifice ultimelor È™i celor mai mari capodopere ale lui Leonardo. Cel de al treilea s-a arătat a fi un mister, secretarul cardinalului notând despre un anume „portret al unei doamne florentine, executat la cererea lui Giuliano de Medici“. Istoricii de artă dezbat È™i azi dacă aceasta e sau nu prima menÈ›ionare a „Monei Lisa“. Cu siguranță, perioada este cea potrivită. ÃŽn 1517, Leonardo lucra la pânzele pe care le adusese cu el din Italia. „Fecioara cu Pruncul È™i Sf. Ana“ fusese început, probabil, cu 10 ani înainte. Dar a văzut cu adevărat cardinalul „Mona Lisa“ în acea zi din 1517 ? Și i-a dezvăluit Leonardo identitatea doamnei, soÈ›ia unui nobil florentin ? Sau amanta lui Giuliano, cel care, se spune, a comandat tabloul ? Sau, după cum a crezut Freud, că ar fi însăși mama lui Leonardo ? Nu vom È™ti niciodată adevărul. Tot ce e clar e că invitaÈ›ia lui Francisc I a fost răsplătită de artist pe deplin. Regele nu a adus în FranÈ›a doar pe cel mai mare artist al epocii, ci È™i pe cel mai cunoscut tablou din lume. ● La 1000 km spre sud, în Benin, cel mai mare È™i mai puternic imperiu din vestul Africii, o altă „Mona Lisa“ (un bust turnat din bronz al reginei Idia, mama regelui Oba Esigie) se realiza în anul 1517. ÃŽn Europa secolului XVI, nimeni n-a auzit de Benin. Dar aici s-a dezvoltat o formă de artă unică, menită să ridice oamenii la rang de divinitate. Imperiul Benin a dispărut de multă vreme. Astăzi există oraÈ™ul comercial Benin, aflat în Nigeria, pe coasta vestică a Africii, bustul reginei Idia fiind cunoscut în Benin cum e È™i Mona Lisa la Paris. ÃŽnsă bustul, alături de alte statui de bronz, se poate vedea acum la British Museum, obÈ›inut prin cuceritorii englezi care au distrus È™i jefuit oraÈ™ul nigerian. ● ÃŽn 1517, aventurierii spanioli împânzesc globul. Ei adună comori, cuceresc È›inuturi È™i convertesc suflete. Sunt mânaÈ›i de lăcomie la fel de mult ca È™i de Papă È™i credinÈ›a creÈ™tină. ÃŽn curând, ei vor întâlni unul din marile secrete ale Americii de Sud: oraÈ™ul incaÈ™ Machu Picchu, condus de regele Huayana Capac. ÃŽn curând, È™i acest oraÈ™ È™i religia lui vor fi distruse. Până în 1911, când exploratorul american Hiram Bingham îl descoperă aproape întâmplător. El nota în jurnalul său: „Mi-a tăiat răsuflarea ! Ce loc poate fi ? M-a vrăjit complet.“ Dar în 1517, Machu Picchu e încă oraÈ™ul secret al al incaÈ™ilor din Anzi. El È™i întregul imperiu incaÈ™ sunt guvernate de regele Capac, descins, după cum considerau supuÈ™ii săi, din zeul Soare Inti. IncaÈ™ii sunt un popor rafinat È™i artistic. Ei nu cunosc scrierea, însă ceramica, sculptura È™i arhitectura acestui popor dovedesc un grad avansat de evoluÈ›ie È™i respect față de strămoÈ™i È™i zei. Poate cea mai mare realizare a lor este oraÈ™ul Machu Picchu. Aflat la 2500 m altitudine, în Anzi, acest oraÈ™ se integrează perfect în peisajul montan. El reuneÈ™te spaÈ›iul È™i geografia sacră, fiind un oraÈ™ construit de un neam care n-a cunoascut roata È™i n-a domesticit păsări sau animale. Zidarii incaÈ™i au cunoÈ™tinÈ›e tehnice nemaiîntâlnite nicăieri în lume. Nimeni cu È™tie de ce incaÈ™ii au ridicat oraÈ™ul cu atâta măiestrie, dar dovezi arhitectonice clare arată că era un important centru religios. IncaÈ™ii credeau că linii sacre unesc locuri spirituale. Machu Picchu se află la intersecÈ›ia mai multor puncte geografice sfinte. OraÈ™ul e construit lângă unul din munÈ›ii sacri ai incaÈ™ilor È™i se află pe linia care uneÈ™te alÈ›i doi munÈ›i importanÈ›i. Este proiectat ca un observator de unde Cerul poate fi venerat. Cel mai important loc religios se află la capătul nordic al oraÈ™ului, unde poate fi văzută piatra Inhihuatana sau „opreliÈ™tea soarelui“, fiindcă incaÈ™ii credeau că aici soarele poate fi împiedicat să coboare mai jos. Cu prilejul solstiÈ›iului de iarnă, marele preot unea aici maica țărână cu tatăl soare. ÃŽn alte oraÈ™e incaÈ™e, preoÈ›ii spanioli au distrus asemenea pietre. Piatra Inhihuatana a rămas însă inatactă datorită izolării ei. ÃŽn 1517, Machu Picchu se află în apogeul prosperității sale. E un oraÈ™ înfloritor, cu o populaÈ›ie numeroasă, care susÈ›ine preoÈ›ii È™i familia regală. Dar curând vine implacabilul sfârÈ™it. Cuceritorii spanioli se apropie, iar marele rege Capac va cădea. Nu lovit de arme, ci de ceva care va ucide jumătate din incaÈ™i: pojarul. Machu Picchu va dispărea în uitare, înghiÈ›it de junglă. Mai târziu, după 400 de ani, uluit, Hiram Bingham îl va găsi, neputând să creadă că o asemenea minune a dăinuit peste timp. ● Să revenim în Europa, unde Dumnezeu inspiră o artă măreață. Unul din artiÈ™tii care-L slujesc în 1517 e preotul Josquin de Prez, unul din cei mai mari compozitori ai RenaÈ™terii. ÃŽn secolul XXI, el e cunoscut doar de iubitorii muzicii, dar pentru contemporanii lui, era un maestru inegalabil în arta compoziÈ›iei. „În muzică, nimeni n-a redat mai bine patimile sufletului decât el“, nota un contemporan de al său. Chiar È™i Martin Luther îl apreciază. DeÈ™i critica multe elemente catolice, în privinÈ›a muzicii el nota: „Josquin supune notele. CeilalÈ›i compozitori li se supun ei lor“. ÃŽn 1517, Josquin de Prez e preot la biserica din Conde-sur-l’Escaut de 13 ani. Cu toate acestea, se È™tiu foarte puÈ›ine despre viaÈ›a lui. Unii cred că Leonardo da Vinci i-ar fi pictat portretul, lucru infirmat de alÈ›ii. Singurul portret probabil real este o gravură în lemn, care s-a dovedit apoi a fi copia unui portret făcut la câțiva ani după moartea compozitorului. La fel ca mulÈ›i contemporani, Josquin a compus pentru multe biserici È™i capele din Europa. Timp de mulÈ›i ani, a cântat È™i în corul Capelei Sixtine. Este un om încăpățânat, care compune atunci când vrea, nu când îi poruncesc superiorii lui. El a compus multe mise È™i numeroase motete, precum È™i cântece laice, pentru plăcerea nobililor. E È™i unul dintre primii compozitori care își răspândeÈ™te creaÈ›iile cu ajutorul recent-descoperitului tipar. Operele lui complete sunt publicate prima dată în 1502. ÃŽn 1517 compune un emoÈ›ionant motet, considerat de contemporanii săi drept un testament muzical, întrucât nu l-a publicat, ci l-a păstrat cu un scop anume. Prin testament, el a lăsat o sumă de bani pentru ca motetul să fie cântat în faÈ›a casei sale în timpul procesiunilor funerare. Biserica lui a fost distrusă în timpul RevoluÈ›iei Franceze, pierzându-se È™i urma mormântului său. Dar ironia sorÈ›ii face ca inscripÈ›ia lui funerară să se păstreze într-un catalog cu epitafuri din secolul XVII: „Aici se odihneÈ™te meÈ™terul de Prez. RugaÈ›i-vă Domnului pentru cei morÈ›i, ca să le dăruiască paradisul lui. Tu eÈ™ti singura mea speranță“. ● ÃŽn altă parte a globului, în 1517 trăieÈ™te o societate avansată care nu are nicio legătură cu Europa. Este vorba despre Japonia. Ca È™i India È™i China, Japonia a îmbrățiÈ™at tradiÈ›ia budismului Zen. Shinso Soami È™i alÈ›i artiÈ™ti care caută iluminarea spirituală modelează aici lumea naturală, pentru a-È™i exprima veneraÈ›ia. Soami e un strălucit pictor în cerneală, urmând tradiÈ›ia tatălui È™i bunicului. Ca È™i în cazul lui Josquin, nu există un portret al său. ÃŽn secolul XVI, Japonia e o societate dominată de stăpânitori locali, precum shogunul Zoshimasa, primul protector al lui Soami. După moartea acestuia, Soami È™i-a îmbinat dragostea de natură È™i căutarea iluminării spirituale, proiectând grădini. Printre creaÈ›iile lui se numără grădinile Daisen, de la templul Daitokuji din Kyoto. Acestea vor deveni cele mai cunoscute È™i admirate grădini din Japonia, îngrijite de călugări aproape 500 de ani. Grădinile au fost gândite ca un loc de contemplaÈ›ie È™i meditaÈ›ie. ÃŽn 1517, ele marchează desprinderea de rolul tradiÈ›ional al templului. ÃŽnainte, templele erau decorative, scopul lor fiind doar să împodobească È™i să cinstească pe oamenii importanÈ›i ai vremii, oamenii bogaÈ›i È™i spiritele conducătorilor morÈ›i. Atunci budismul Zen a devenit important, iar oamenii au început să trăiască chiar în temple. AÈ™a au apărut uÈ™ile de hârtie È™i alte elemente tradiÈ›ionale. Cea mai veche È™i cunoscută grădină de la templul Daitokuji e Ryugintei. Menită pentru contemplaÈ›ie, grădina e bogată în simboluri. Pietrele aflate în mijlocul acestei grădini parcă ar reprezenta muntele Sumeru, cel care, în tradiÈ›ia budistă, este centrul lumii. Paravanele aflate la Daitokuji îl diferenÈ›iază pe Soami de alÈ›i creatori de grădini. Ele reprezintă un subiect tradiÈ›ional chinezesc, „Opt vederi asupra râurilor Xiao È™i Xiang“. Aceste paravane sunt atât de preÈ›uite, încât, atunci când au fost expuse la Paris, după multe secole, japonezii au cerut drept gaj pe Venus din Milo. ÃŽn 1517, paravanele se aflau în cea mai mare grădină de la templu. Soami nu vrea să creeze doar un loc pentru meditaÈ›ie, ci È™i să recreeze lumea naturală, în miniatură. Astfel, pietrele È™i iarba devin munÈ›i È™i păduri, fragmente de cuarÈ› reprezintă o cascadă, iar pietriÈ™ul È™i nisipul simbolizează râuri È™i izvoare, ca simboluri ale dezvoltării spirituale È™i ale vieÈ›ii. Din izvoarele tinereÈ›ii, apele se transformă în râurile maturității. O piatră în mijocul pârâului semnifică o È›estoasă, simbol al norocului, dar È™i al inutilității de a te opune curgerii vremii. Râul vieÈ›ii se sfârÈ™eÈ™te într-o imensă mare de pietriÈ™. Conuri din prundiÈ™ reprezintă insule în ocean sau simple forme abstracte. Se poate concluziona că întregul ansamblu reprezintă nirvana sau iluminarea. ● Una din coincidenÈ›ele istoriei e că imperiile aztec È™i incaÈ™ s-au dezvoltat pe parcursul aceloraÈ™i două secole. Fără ca să se È™tie de existenÈ›a celeilalte, ambele au credinÈ›e similare, bazate pe sacrificiu È™i un panteon de zei. Iar amândouă vor apune în acelaÈ™i deceniu. Moartea violentă a unei civilizaÈ›ii are puÈ›ine părÈ›i pozitive, însă în cazul aztecilor, o nouă cultură se dezvoltă după cucerirea spaniolă. Astăzi, Cidad de Mexico se află pe locul fostei capitale aztece. OraÈ™ul Teotihuacan fusese ridicat pe o insulă, în mijlocul unui lac. ÃŽn 1517, populaÈ›ia Londrei era în jur de 60.000 de locuitori. OraÈ™ul Teotihuacan avea 200.000 de locuitori. Neamul Mexica sau aztecii cum îi numim astăzi, sunt conduÈ™i de împăratul Montezuma II, al cărui imperiu ocupă centrul È™i sudul Mexicului. Aztecii duc o existență ordonată, bazată pe ritualuri. ViaÈ›a lor se desfășoară în jurul venerării zeilor. ÃŽn fruntea panteonului aztec se află Quetzalcoatl, zeul înÈ›elepciunii, reprezentat uneori ca un È™arpe cu pene, alteori ca un tânăr cu mască de pasăre. El reprezintă elementul central al mitologiei È™i vieÈ›ii aztece, dar È™i un simbol al autorității lui Montezuma. Se credea că Quetzalcoatl urcase la Ceruri, dar promisese că se va întoarce, să-È™i ceară regatul, anunțând È™i anul întoarerii, care, în calendarul spaniol e 1519. E o profeÈ›ie în care Montezuma crede cu fervoare. ÃŽn 1517 se arată un semn pe cer. InfluenÈ›at deja de ideea întoarcerii lui Quetzalcoatl, Montezuma se sperie de cometa ce pare să anunÈ›e dispariÈ›ia aztecilor. Și pentru azteci, cultura È™i religia sunt inseparabile. Mai mult, pentru ei religia e dublată de pasiunea pentru război. PreoÈ›ii È™i armata conduc viaÈ›a oamenilor. Arta, aÈ™a cum o înÈ›elegem noi azi, nu are niciun sens pentru azteci. Sculpturile sunt obiecte ritualice. Ele exprimă caracterul trecător al omului în Univers. Ca È™i supuÈ™ii lui, Montezuma crede că în univers se duce o luptă permanentă între forÈ›ele de creaÈ›ie È™i de distrugere, reprezentate de către zeii Tlaloc È™i Huitzilopotchli. Aztecii speră să întârzie sfârÈ™itul lumii oferindu-le zeilor sacrificii umane. Ei își varsă propriul sânge folosind cuÈ›ite ritualice È™i cremene. Unele sunt decorate simbolic cu motive asemănătoare cicatricilor. ÃŽn vremuri de foamete, mii de prizonieri sunt sacrificaÈ›i. ÃŽn 1517, asemenea sacrificii sunt ceva obiÈ™nuit la Teotihuacan. Victimele sunt conduse spre templul central al oraÈ™ului. ÃŽn vârful acestuia, preoÈ›ii le scot inimile È™i le dau foc. La fel de importante ca È™i sacrificiile sunt rămășiÈ›ele victimelor. ÃŽn templu, craniile sunt înfipte pe pari înalÈ›i. Dar sacrificiile nu pot să împiedice inevitabilul. ÃŽn 1517, exploratorii spanioli pornesc către Mexic, iar în 1519, Cortez È™i oamenii lui ajung în imperiul aztec. Bernard Diaz, un preot care îl însoÈ›ea pe Cortez, descrie uluit Teotihuacan È™i arhitectura lui magnifică: „Parcă am fi pășit pe un tărâm vrăjit, neasemuit cu nimic din ce văzuserăm“. La câteva luni după sosirea spaniolilor, marele oraÈ™ va ajunge doar ruine, iar Montezuma va fi mort. Religia aztecă È™i cea catolică s-au dovedit incompatibile. Cu toate acestea, invadatorii au recunoscut măiestria localnicilor. Ei vor înfiinÈ›a ateliere în care vor face obiecte catolice È™i vor încuraja noi forme ale artei indo-creÈ™tine, chiar dacă forÈ›at, tradiÈ›ia europeană se va împăca astfel cu o cultură profund diferită. De-a lungul secolelor, civilizaÈ›iile spaniolă È™i aztecă se vor contopi, confirmând ciclul distrugerii È™i creaÈ›iei. Astfel s-a născut Mexicul modern. Pentru ultima parte a incursiunii noastre ne întoarcem în Europa, dar nu la cultura Bisericii, ci la cea princiară. Vom merge la una din CurÈ›ile din Italia, centrul È™tiinÈ›ei renascentiste. AcÈ›iunile lui Luther din 1517 au discreditat autoritatea Bisericii Catolice. Se apropie È™i sfârÈ™itul: È™i pentru CurÈ›ile princiare È™i pentru rafinaÈ›ii lor membri. Diplomatul, administratorul È™i soldatul Baldassare Castiglione, al cărui portret l-a imortalizat Rafael, a primit o însărcinare. Alfonso i-a cerut să scrie un tratat despre calitățile curteanului ideal. Răspunsul lui Castiglione, cartea numită „Curteanul“, este cea mai reprezentativă operă literară renascentistă. Castiglione a început s-o scrie când Francisc I a invadat Italia, îngrijorat în faÈ›a acestui pericol. Cartea lui e o celebrare a modului de viață italienesc, ameninÈ›at acum. ÃŽn 1517, Castiglione e la Mantova, scriind prima versiune a cărÈ›ii. Gândurile sale însă sunt îndreptate sătre sud, spre palatul din Urbino, unde l-a slujit pe ducele Guidobaldo. Palatul din Urbino e una din capodoperele RenaÈ™terii È™i decorul perfect pentru opera lui Castiglione. El a fost construit de tatăl lui Guidobaldo, mare protector al artei. Cabinetul privat al acestuia e decorat cu panouri minunate de Botticelli. „Era mai mult un oraÈ™, decât un palat“, scria Castiglione. „Curteanul“ e un ciclu de patru conversaÈ›ii între mai mulÈ›i domni È™i doamne de la curtea din Urbino. Fiecare întruchipează purtarea cuvenită la Curte. Cartea expune virtuÈ›ile omului multilateral, cel care ar fi numit azi „omul renascentist“. Acest om trebuie să fie preocupat de artă, È™tiință, război, dar È™i de standardele morale È™i estetice. El este urmaÈ™ul firesc al cavalerului medieval. Castiglione e conÈ™tient totuÈ™i că prezintă o versiune utopică, o imagine idealizată a prietenilor săi È™i a vieÈ›ii lor. Astfel el scrie: „M-am întrebat de multe ori care e originea unei anumite greÈ™eli. O greÈ™eală făcută fără excepÈ›ie, ce poate fi socotită aproape firească. GreÈ™eala de a lăuda trecutul È™i dispreÈ›ui prezentul“. Manuscrisul lui Castiglione avea să fie tipărit în 1527, cu un an înainte de moartea autorului. Textul cărÈ›ii însă i-a supravieÈ›uit cu mult. Tradusă în întreaga Europă, „Curteanul“ va avea o mare influență. William Shakespeare È™i Ben Jonson se vor folosi de ea pentru a descrie o Italie pe care n-au văzut-o niciodată. Iar orice gentilom va căuta să imite modelul idealizat al curteanului. Deci, cartea lui Castiglione întruchipează principiile seculare ale RenaÈ™terii. Față de alte creaÈ›ii artistice, ea nu este produsul catolicismului. ÃŽn 1517, în întreaga lume religia domină arta. Arhitectura sud-americană e inseparabilă de zei. Muzica lui de Prez poate fi înÈ›eleasă doar din optică religioasă. Statuile din Benin sunt legate de spiritualitatea acestui loc. Grădinile japoneze vor dăinui peste secole. Și Leonardo lucrează într-un context religios, dar nu se limitează la el. El va rămâne în istorie ca un geniu, nu ca un slujitor al Domnului. Dar aceasta înseamnă să privim dincolo de 1517, înspre viitor. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy