Cu toate că a plecat din țară cam de multișor, Nora Ferentz nu și-a uitat locurile natale și limba, dinpotrivă, s-a apropiat și mai mult, dovadă apariția cărții ” Clipă de îndoială”, apărută bilingv (română și germană) la editura Freising (Germania), 2006, cu un “Studiu introductiv” bine documentat de Hans Dama, și o postfață de Ioan Gavrilaș.

Poeta Nora Ferentz captează atenția cititorului de la primul contact cu poemele sale, prin sinceritate, “Dragul meu, nu-ți scriu eu./ Îți scrie Femeia…// Mi-am îmbrăcat rochița de acum zece ani și m-am ghemuit în colțul canapelei. Aici veneau cândva gândurile cu zâmbet de oracol deschis…// Mi-am pus fruntea în palme, coatele pe genunchii goi. Au plecat gândurile, au fugit și cuvintele nerostite. Nu erau pentru mine.” (Scrisori neterminate), prin faptul că își păstrează la cotele cele mai înalte solitudinea: “Tăcerea se așterne din nou/ învăluind odată cu ea/ Totul” dar mai ales siguranța pe propiile sale puteri conștientă că: “Alergi, te zbați, cauți/ te lași copleșit de întâmplări mărunte.// “Viața-i o perpetuă revenire/ un perpetuu urcuș-coborâș” (Timpul)

Poezia Norei Ferentz e ca un jurnal intim deschis cu generozitate într-o cilpă de cumpănă în care: ” Viața mi s-a părut atunci/ fadă și fără sens…” ai impresia că relatează amintiri: “M-a cuprins subit un dor sfâșietor./ Nu te văzusem de-o veșnicie.”iar în final uneori dorința capătă aspecte ce oscilează între decizie: “Am făcut uz de toată puterea mea/ de control// Trebuia să-ți adorm păzitorul,/ să-i mut interesul și gândurile/ ce ne implică.” și toleranță printr-un limbaj specific ce trădează emoția: ” Ca să-mi sting soarele din priviri,/ iar peste verdele ochilor/ o perdea de indiferență să trag.” (Clipă de îndoială)

În clipele nostalgice, “fericirile” apar la nivelul discursului poetic ca un laimotiv: “A fost o vreme,/ când nu mai știam, dacă melancolia mea/ se trag de la naștere.// Mi-am refuzat constant fericirea imediată/ de teama nefericirii viitoare,/ și asfel am ajuns să-mi refuz fericirile” (Fericire constant refuzată) și gravitate: “A fost odată ca niciodată/ doi care s-au crezut fericiți,/ până când unuia i-a venit dorul de ducă/ după o altă fericire,/ crezând-o mai profundă și/ mai adevărată” (A fost odată ca niciodată…) tocmai de aceea stilistic vorbind autoarea practică un amestec între modern și postmodern cuprins într-un registru cu o tonalitate propie.

Cititorul poate indentifica în creația Norei Ferentz simboluri prin care autoarea își exprimă, trăirea intensă, tumultul sufletesc oferit pe tavă celor din jur: “Adun rezerve de lumină,/ cu care să-mi încălzesc/ sufletul amenințat de îngheț./ Și pentru ca vindecarea/ să fie rapidă și complectă/ mă gândesc insistent/ la o ușă închisă ca la un perete zidit” (În sfârșit).

Scoase din trăire propie, reflecțiile asupra vieții se regăsesc în fiecare poem al volumului, cu o sinceritate specific feminină, conștientă că se mai poate întâlni realități crude și fardate: “O fi mersul vieții astfel rânduit,/ șes, și-apoi deal, uneori munte,/ gropi și peșteri, unde să putem ascunde./ Ce? (Nedumerire). Acest elogiu adus vieții e un elogiu adus cu multă trudă poeziei; o adevărată jerfă pentru cuvânt la care autoarea n-a precupețit nici o clipă: “Te-am creat, așa cum te-am vrut/ Ai fost sufletește al meu,/ când am vrut și cât am vrut./ Tu nu trebuia decât să exiști./ Și exiști așa cum imaginația mea/ ți-a dat și chip și cuvânt” (Un singur cuvânt).

Gândurile poetei sunt invadate uneori de “clipe de îndoială”: “Te caut, te chem,/ repet frânturi de fraze./ Aduc în plan gesturi știute/ dar chipul tău rămâne ascuns/ în negura amintirilor” urmate de o revoltă împotriva scurgerii timpului:”de-o zi, de-o oră// Pentru o clipă” ca în final tenacitatea specifică femeii să-și spună cuvântul: “Dar eu voi continua să te caut,/ până când visul, realitatea/ gândul, dorul/ vor ajunge în stare de dezagregare/ împreună cu întreaga planetă” (Zădărnicie)

Fiorul erotic care străbate întregul volum este un elogiu adus finței iubite într-o lume în care încă numeroase întrebări: “Dece nu vii?// Cine ți-a spus că ești Acolo?// Dece nu rămâi// Cine te iubește?// Dece nu vrei să-nțelegi că mi-e dor de lumină?”( Scrisori neterminate) n-au primit răspuns fapt ce o pun în situația unor frământări puse sub semnul “îndoielilor”.
Singură printre străini , Nora Ferentz se refugiază în laboratorul ei de creație și scrie, și traduce în și din limba română, iar apoi ori de câte ori simte nevoia, vine în țară să-și expună prin arta cuvântului, (aspra căruia s-a aplecat cu dăruire și talent) dragilor ei cititori noi volume de poezie.