Printre multe alte exemple de genii, cărora le este atribuit dictonul „nullum magnum ingenium, sine quadam dementia“, un exemplu de artist frământat, de geniu nebun, îl avem și pe Vincent van Gogh. Dar nu pentru că și-a tăiat o bucată din lobul urechii stângi, în ajunul Crăciunului anului 1888, stânjenind „normalitatea“ lumii în care se născuse, ci pentru că nu suporta orbismul omului în fața aurului generozității.
Criticii de artă din vremea lui Van Gogh s-au întrebat retoric, cum de putea un asemenea om să creeze asemenea capodopere ? Pentru că, ceea ce unii numeau „nebunie“, Vincent numea „iluminare“, printr-o nouă viziune asupra artei, printr-o revelație a raiului teluric. Aurul holdelor creștea din pământ, nu din cer. Pentru această optică, Van Gogh se considera un profet, dar și un gânditor. Gândurile, care îi curgeau în fluvii de cuvinte, le depăna pe scrisori către fratele său, adevăratul Van Gogh fiind găsit în scrisori. În ele se pot vedea inteligența sa fierbinte și facultatea de observator al lucrurilor profunde: „Dragă Theo, ce frumos e Shakespeare ! Limba și stilul lui debordează de savoare și încântare !“. Astfel facem cunoștință cu celălalt Van Gogh, nu o creatură instinctuală, ci un șoarece de bibliotecă. „I-am citit atent pe Victor Hugo, pe Dickens și Escalus, și alți câțiva maeștri minori.“ Iată genul înfricoșător care îți vorbește tot timpul despre George Eliott și Dickens, până când nu știi cum să-l eviți: „Știi că Fabricius și Beda fac parte dintre maeștrii minori, nu ?“ Ne putem întreba și noi cine sunt aceștia ?!
Multă vreme, arta nu a fost pe primul loc pentru Van Gogh. Cel mai mult îl preocupa căutarea mântuirii. Vocea sângelui era trează. Tatăl lui, Theodorus van Gogh, era pastor într-un sat din sudul Olandei. Chiar și când unchiul lui Vincent îl salvează de apăsarea calvinistă, și-l trimite la Londra ca negustor de tablouri, el vrea să salveze suflete. Dar la lumina felinarelor victoriene a ieșit la iveală adevăratul Vincent. În Londra cea soioasă, tânărul olandez L-a descoperit pe Iisus. Misionarismul său renăștea sub vechea și dreapta credință pentru cei sărmani. Dar pe măsură ce trecea pe lângă bețivi și prostituate, Vincent a ajuns să disprețuiască lumea de pigmei a celor de sus, voind să fie predicator. Așa că a părăsit binefacerile purpurei și a început să caute săraci însetați de „lumina lină din lumini“: minele de cărbuni din Belgia. Oameni săraci și, credea Vincent, având o nevoie disperată de salvare. Tânărul predicator și-a dus Biblia răscitită pe străzile murdare, unde femeile aduceau praf de cărbune. Dar nu a fost de ajuns. După un timp, societatea misionară care îl plătea l-a concediat pentru exces de zel. Dar nu era ușor de scăpat de Vincent van Gogh. La 30 de ani el și-a găsit o nouă vocație, cu alte instrumente pentru a predica: penelul și pastele policrome. Nu pusese mâna în viața lui pe o pensulă până atunci și nici studii în domeniu nu avea. „Într-un fel, mă bucur că n-am studiat niciodată pictura. Știu că o am în sânge, în oase. Vreau să pictez. Să ating oamenii. Vreau ca ei să-mi privească tablourile și să spună: «Omul acesta simte până în străfunduri, simte cu ardoare».“ Arta trebuia să reușească acolo unde Biserica dăduse greș. Ea avea să-i aducă mântuire și alinare. Scopul lui avea să fie deschiderea ochilor celor săraci asupra miracolului vieții, de care erau lipsiți din cauza frământărilor zilnice. „Aș vrea să existe mai multe expoziții care să prezinte arta poporului. Nu vreau să ascund lumina. Vreau să fie văzută.“ Iar dacă vrei să arăți cum se manifestă Cerul în lucrurile mărunte, în palmele oamenilor, în petalele florilor, trebuie să muncești, să te cobori până în străfunduri și să trăiești acolo. Și nu te poți coborî mai mult, decât trăind cu o prostituată, beată mereu, mamă a unor copii din flori și însărcinată cu un altul. Clasina Hoornick, Sien pentru Vincent, avea să-i fie neașteptata muză. Traiul în mizerie a lui Sien, îi lăsase urme pe trup. Sânii fleșcăiți și părul lățos i-a hrănit inspirația lui Van Gogh. „Nu există femeie bătrână“, îi scria el lui Theo, iar contururile trupului desenat al femeii obosite lasă să se vadă ce voia să spună. Nu era de mirare că tatăl lui, pastorul, nici fratele Theo nu au fost prea încântați, dar aceasta nu l-a împiedicat pe cel din urmă să-și susțină financiar fratele. Oricât de imprevizibil sau nerecunoscător era Vincent, lunar, cu precizie de ceasornic, fratele său îi trimitea banii. În schimb, Vincent îi oferea lui Theo, ajuns el însuși negustor de tablouri, propriile creații spre vânzare. Problema era că, așa cum spunea Theo, tablourile nu prea erau cumpărate, fiind dense și tulburi. „Dragă Theo, ceea ce e ciudat e că îți trimit lucrări și nu primesc niciun răspuns. Și nu ridici un deget ! Dar nu am dreptul să spun că nu mă descurc cu banii. Și, dă-mi voie să spun că n-o să te întreb dacă ești de acord sau nu cu tot ce fac eu.“ Însă fratele cel mic credea în pasionalul și arțăgosul frate mai mare, ceea ce nu toată lumea suporta: Sien s-a plictisit de campania lui Vincent de a o transforma într-o casnică perfectă și a dispărut înapoi în lupanarele Hagăi.
Ce face în continuare Van Gogh ? Ridurile îl fac de 40 de ani, deși are 30. Financiar depinde în continuare de fratele său. În plan sexual, trece de la femei nepotrivite la altele, imposibile, iar eforturile din noua lui profesie pot fi numite, cel mult, ilegale. Când se întoarce în casa părinților, e văzut ca un animal murdar. Atunci se întâmplă ceva: pictează „Mâncătorii de cartofi“, prima lui capodoperă. Tabloul constituie rezumatul a tot ce a simțit și a gândit pictorul până atunci: o sinteză revoluționară existentă latent în Van Gogh. Culorile de maro închis au fost alese nu doar ca efect pictural, ci și pentru a spune ceva în plan filosofic. Nu e o fermecătoare scenă rustică, ci o identificare gravă cu apatica humă, autorul și subiectul reprezentat suprapunându-se superpozabil. Oamenii pictați de el iau masa într-o stare de grație. Cina lor e sfântă împărtășanie a clasei truditoare. Plin de încântare pentru creația sa, Van Gogh trimite tabloul fratelui său, iar acesta se plânge de cât de greu îi este să vândă tablourile lui sumbre, când la Paris totul e strălucitor. Vincent nu e afectat de nemulțumirea lui Theo asupra operei sale, ci e deranjat de căderea în respectabilitatea rece, care i se părea sterilă și inutilă.
Vincent Van Gogh trece printr-o perioadă de tulburare, gândind că poate are ceva de învățat din arta franceză. Credea că, dacă ar fi cu fratele său în Franța, ar putea învinge indiferența lumii artei. Așa că broasca olandeză a primit sărutul impresionismului și s-a transformat în prințul culorii în pictură. Vincent și pictura lui se înseninează. Spune „adio“ apăsării nordice și „bun venit“ tuburilor de roșu-carmin și galben strălucitor, devenind, o vreme, bun ucenic impresionist. Și nu i-a fost greu. A prins lumina în tablou, iar reușita a fost gata: un Pissaro puțin mai blând. Privind tablourile pline de puncte colorate, se poate vedea că Vincent a învățat lecția poantiliștilor. Seurat ar fi fost încântat. Vincent putea acestea, dar impresionismul avea ceva prea decorativ. Versiunea lui Van Gogh era telurică, frustă, plină de mirosuri și adevăr. Și totuși, necăutată de clienți. Vina cade pe Theo, de aceea Vincent organizează o expoziție, într-o cafenea locală. Tablourile ilustrează „O pereche de ghete“ („autoportretul“ său) și „Floarea-soarelui“ („Mona Lisa“ lui). Naturi moarte, dar care debordează de viață.
Neadaptându-se impresionismului, Van Gogh se simte vrăjit de cineva periculos, aflat la marginea cercului impresionist: Paul Gauguin. În afara ghinionului, nu aveau prea multe în comun. Gauguin, un fost speculant la bursă, tolerat la marginea artei, iar Vincent, fostul pastor, un coborât în mizerie. Doi indezirabili. Dacă Van Gogh era ca un ghimpe pentru impresioniști, Gauguin îi lovea direct în față. Și, cu cât înjura mai mult negustorii, cu cât bea mai mult, cu atât mai adulator era Vincent în prezența maestrului. Dar, când Gauguin a plecat din Paris spre Bretania, Vincent nu l-a însoțit. El avea nevoie de un climat mai cald, care să-l regenereze, de un loc unde să scape de răceala artei pariziene.
Vincent, colecționarul de stampe japoneze, își imagina o viață pură, de tip monahal, o existență Zen printre măslini. În primăvara lui 1888, sub soarele din Provence, Vincent simte viața pulsând. Ca și floarea-soarelui, se întoarce către lumina hrănitoare. Pictează „Semănător cu răsărit de soare“, un tablou inspirat din „Semănătorul“(1850), de Jean Francois Millet. Versiunea lui Millet reia celebrul imn în cinstea truditorului care însămânțează ogorul, lipit parcă anteic de pământ. Cea a lui Van Gogh, însă, plutește pe un covor strălucitor. În fundal, soarele la răsărit în fața unui lan de grâu cu o casă de țară, iar, în prim plan, un ogor pregătit pentru noi recolte pe care truditorul împrăștie semințe apatic, eliberat de complexe anteice prin scrutarea senină a orizontului. O scenă cotidiană, sub penelul lui Van Gogh a devenit un miracol al fertilității, sub un soare imens.
Van Gogh prefera un paradis creator în locul „juisărilor“ nocturne din bordeluri, practicate de Paul Gauguin. El căuta un atelier în care să slujească arta, împreună cu acesta. Așa că, i-a trimis lui Gauguin pânzele sale cu ghetele și floarea-soarelui, cele mai puternice simboluri pe care și le imagina. Paul și Vincent – parteneriatul suprem. Gauguin nu știa dacă să meargă, dar Van Gogh îl aștepta febril, fiind convins că vor putea realiza un fel de fuziune creatoare, din care să explodeze energia artistică. Totuși, fiecare tablou al lui Van Gogh arăta tot mai clar un lucru: viziunea sa despre Univers ca revelație, despre ștergerea granițelor dintre apă, pământ și cer, despre îndrăgostiți privind stelele mistuitoare, se săvârșea fără Gauguin. De când descoperise culoarea, Vincent era fascinat de contrarii, de nuanțele complementare. Albastru și galben, roșu și verde și spectacolul lor asupra simțurilor. Însă nu era doar un spectacol estetic. Van Gogh rămâne pelerin, așa că suntem în fața unei drame etice și afective. În centrul tablourilor, pictate în prolifica vară a lui 1888, se află opoziția dintre sterp și roditor, dintre camaraderie și solitudine. Tabloul „Cafeneaua de noapte“, atestă o bună chemare pentru cei singuri și disperați. „Am vrut să arăt cafeneaua ca loc unde poți să te distrugi, unde poți să înnebunești sau să ajungi să comiți o crimă.“, mărturisește Van Gogh. Culorile strigă și se contopesc anxios.
Vara viziunilor s-a sfârșit când a venit Paul Gauguin. Inițial, Gauguin a fost amuzat și provocat de rivalitatea prietenească, dar rezultatele aveau să sublinieze diferențele dintre cei doi pictori. Dacă privim cum a pictat Van Gogh culesul strugurilor, observăm un val de energie care învăluie tabloul. Oamenii muncesc cu sârg, sub razele solare zeiești. La Gauguin, în același cadru, munca se manifestă sub o somnolență, personajele fiind copleșite de efort. Nu era vorba doar de tehnică sau de alegerea subiectelor. Concepțiile celor doi asupra artei erau opuse din fundament. Pentru Gauguin, arta era o aruncare în apa senzualității: „Nu asuda, e doar un vis“, spunea el. Dar pentru Van Gogh, nu exista bucurie fără transpirație, arta lui conducând spre lume, nu în afara ei. După doar o lună alături de noul său tovarăș, Gauguin începe să se simtă sufocat. E enervat de viteza cu care pictează Van Gogh. Un tablou pe zi, iar uneori, chiar mai multe, îl face pe Gauguin să simtă ceva de care nu se temuse niciodată: invidia. Îl invidia pe Vincent și își exorciza gelozia reprezentându-l pe Van Gogh ca „Pictor al florilor-soarelui“, așezat pe un scaun, cu chipul și mâinile contorsionate, precum cele ale unui invalid lunatic. Vincent s-a recunoscut în tabloul lui Gauguin cu chip de nebun. El suferea de epilepsie și avea crize lungi de depresie, accentuate de veștile de la Theo că tablourile lui nu se vindeau. Frustrarea începea să iasă la iveală sub forma unor toane înspăimântătoare. Gauguin le anticipa sosirea. Vincent, deși îi scrisese lui Theo că înțelege că tovarășul său are nevoie de liniște în altă parte pentru a crea, îi sugerează lui Gauguin să citească un articol despre un ucigaș care fugise de la locul faptei. Gauguin a intuit imediat insinuarea: la fel, el ucisese proiectul lor artistic. În noaptea aceea, a dormit la hotel. În dimineața următoare, când s-a întors, în fața casei unde rămăsese Van Gogh era poliția, iar înăuntru, sânge peste tot. Povestea s-a răspândit imediat. La miezul nopții, Vincent apăruse la bordelul său preferat. I-a înmânat uneia dintre fete un pachețel, conținând o bucată consistentă dintr-o ureche. Fata a leșinat. Când Vincent a fost externat din spitalul unde fusese internat, după cele petrecute, Gauguin plecase. Apoi, Van Gogh s-a internat voluntar într-un azil psihiatric din zonă. „Dragă Theo, n-ar fi bine să credem că sunt în toate mințile. Dacă îmi revin, o voi lua de la capăt. Dar mă tem că nu voi atinge niciodată culmile la care m-a dus boala.“ În spital, Vincent a fost îngrijit de doctori devotați, dar crizele se succedau tot mai repede, neprevăzut și înfricoșător. Într-o zi s-a simțit mai bine și a ieșit, timid, să picteze, pentru a slăbi viitorul atac, pe care îl știa inevitabil. Boala a fost atât distrugătoarea, cât și moașa capodoperelor sale, deoarece tocmai între două crize de nebunie, Vincent percepea lumea la intensitate maximă. Brusc, credea că raiul poate exista pe Pământ. Niciodată, misiunea lui nu-i apăruse mai clară. El știa un singur leac pentru boală: munca. În 1889, Van Gogh a pictat ultimul său autoportret. L-a numit un „studiu asupra calmului“, ceea ce pare ironic, când ne trezim atrași în vârtejul de culoare, care îi încercuiește portretul. E o reprezentare a tulburării fizico-mentale, dar chipul are totuși expresia calmă. Doar nuanța undelor de gri-bleu e puțin mai morbidă.
În ciuda eroicei lupte dintre artă și nebunie, Vincent a înțeles că, uneori, niciuna nu câștigă. Avea impresia că a mâncat noroi de pe jos, dar în realitate a înghițit, la propriu, din guașe. Totuși, și-a revenit, intrând într-un torent de creativitate. Rezultatul e un miracol. Transformă frământarea mentală într-o revoluție pe pânză. Theo a simțit că fratele lui are o perioadă extraordinară. Dar se temea de o implozie, din cauza intensității acesteia. Dacă avea să pornească o revoluție, aceasta se va întâmpla într-un loc de refugiu. Iar Theo avea deja candidatul perfect: satul Auvers-sur-Oise, la 50 km de Paris. Acolo exista și omul perfect care să-l supravegheze: doctorul Paul Gachet, artist amator, dar mai ales specialist în melancolie. Rețeta de creativitate maximă și stres minim părea să dea roade. Vincent încerca să se relaxeze lângă cei dragi și apropiați. Pictează peisaje sau orice. Cel mai cutremurător e „Lan de grâu cu corbi“. Deși e un peisaj, Van Gogh niciodată nu a simțit mai mult dorința de a scăpa de toată pictura peisagistă, de a-și manifesta prin aceasta disprețul cu ardoare față de reguli. Și începe cu tradiția perspectivei ce creează iluzia spațiului adânc, în care ochiul se îndreaptă încrezător spre orizont. În tabloul său, perspectiva e inversată. Ea duce parcă, prin cele două cărări ca niște aripi, într-o genune. Toate obișnuințele privitorului de a citi un mesaj vizual sunt dinamitate, dând o senzație de sufocare, dar și de exaltare. Din această viață independentă a blocurilor de culoare, Vincent Van Gogh a creat arta modernă. Deși picta strălucit, stâlpul său de bază, Theo, începea să se clatine. Plăcerea cu care se gândea la familia lui se transforma în îngrijorare și durere. Poate că soția și copilul lui Theo trebuiau să fie pe primul loc. Când fratele a sosit la Paris, l-a găsit rănit mortal. Se împușcase în abdomen. Cei doi au rămas împreună, Theo fiind încrezător că își va reveni. După un timp însă, Vincent a făcut febră cu pierderea cunoștinței. A murit în brațele fratelui său, pe 25 iulie 1890. S-a stins exact când întreaga sa viață era răzbunată, iar Theo credea că sosise vremea lui Vincent. Dar era prea târziu pentru amândoi. Theodore s-a îmbolnăvit și el, iar, într-un an, a murit. Pietrele lor funerare sunt alături, așa cum au fost și în viață.
Van Gogh voia ca oamenii să nu-i vadă doar picturile, ci să simtă viața dincolo de culorile fruste. Arta lui a dobândit rolul deținut cândva de religie: aceea de a ne consola pentru că suntem muritori, dăruindu-ne viața. El nu se adresează doar iubitorilor de artă, ci deschide ochii și inimile tuturor celor care-i văd tablourile. „Ce sunt eu în ochii oamenilor ? O non-entitate ? Un excentric ? Un om neplăcut ? Cineva fără poziție socială ? Dar chiar dacă toate acestea ar fi adevărate, cândva aș vrea să arăt prin tablourile mele ce poartă în inimă o asemenea non-entitate.“

(Consemnări și citate după documentar de televiziune HISTORY VIASAT)