agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ The oak
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-04-03 | [This text should be read in romana] |
Roman experimental-asta e expresia care m-a ademenit să aleg „Mama Noapte” din cele cîteva romane semnate Kurt Vonnegut și apărute în ultimii 4 ani la Editura Polirom.
După ce am citit mai multe romane contemporane, impresia e de saturație, că nu se mai poate descoperi o nouă tehnică literară. Da, poate, dar acum sunt atît de la modă rețetele, scrisul s-a profesionalizat, se scrie multă proză și bine. Într-un astfel de context, valorizarea va fi dificilă, istoria literară se va decanta mai greu, tradițional (estetic!) vorbind, nu economic. Cîștigat iese lectorul din această avalanșă editorială mondială. Paradoxal, globalizarea vine cu un efect de stres al timpului liber, prin îngroparea în cărți și presiunea ofertei foarte generoase! Kurt Vonnegut îmi pare un autor proteic, față de mulți alți mari prozatori contemporani. Incearcă o reînoire de fiecare dată și fiecare roman este bine scris. Primul, „Pianul mecanic” (Humanitas, 2006) e un SF construit migălos, atât de migălos în detalii viitoare, în țesătura de intrigi socio-politice imaginate, încît Vonnegut pare un pedant cu atît de multă insistență în detalii pragmatice, dar și cu vervă, țelul e să te convingă de realitatea nouă creată de el. Și este credibil pentru că nu exagerează, sau exagerează în limite naturale! Intenția a fost să scrie alt fel de SF, cu accent pe aspectul socio-politic, după ani de război mediatic, de persuasiune a discursului! „Mama Noapte” e un roman senzațional, scris preponderent din tehnici cinematografice. Howard W. Campbell, Jr , un criminal de război foarte cunoscut, își scrie memoriile în închisoare, în anii 60. Fără patetism, cu o obiectivitate lucidă, ironică fără ostentație. Se prezintă așa cum este văzut de ceilalți: „De origine sunt american, după reputație, nazist, din vocație, fără naționalitate.” Sau: „Am lucrat la radio ca propagandist nazist, am fost un antisemit spurcat la gură și dezgustător”. Motorul narațiunii este chiar morala din incipit: „Suntem ceea ce pretindem că suntem, așadar trebuie să fim atenți la ceea ce pretindem că suntem”. Deși scrie o autobiografie, principalul procedeu al confesiunii naratorului este să-i prezinte pe ceilalți, urmărindu-i din perspectiva camerei de filmat. E un mod tacit de a culpabiliza întrega lume, de fapt, reversul pateticului strigăt „de ce eu?” că și celălalt a făcut la fel, sau e la fel de vinovat. Mai întîi îi „filmează”pe gardienii evrei care-l păzesc în închisoarea cea nouă din Israel cu obiectivitate, lăsîndu-i să se povestească: Arnold Marx, paznic de zi, tînărul pasionat de istoria veche și atît de indiferent față de al doilea război mondial; de seară, Andor Gutman, cel scăpat din lagăr deoarece s-a făcut „cărăuș de cadavre”. Se-ntreba de ce. Multi au acceptat „slujba” asta, deși mai tîrziu, și poate ăsta e răspunsul la-ntrebare, mai tîrziu erau la rîndul lor uciși, apoi înlocuiți de alți cărăuși. Gardianul de noapte, Arpad Kovacs, și-a procurat acte false în timpul războiului și a intrat în SS-ul maghiar. Ca și Howard, întemnițat acum, în timpul narațiunii, a fost spion, a a avut doi stăpîni. Iar vina acestuia față de propriul său trecut îi pare insignifiantă : „Goebbels ar fi trebuit să te dea afară și să mă angajeze pe mine să-i biciuiesc la radio pe evrei. Le-aș fi bășicat pielea în orice colț de lume s-ar fi aflat ei.” Bernard Mengel (numele are o rezonanță tragică amintind de „celebrul” medic criminal nazist Mengele), cel care-l păzea de la miezul nopții pînă la 6 dimineața, a scăpat din lagăr prefăcîndu-se mort, stînd nemișcat chiar cînd un soldat german i-a scos trei dinți. În lagăr simțurile se atrofiaseră. Mengel l-a spînzurat pe nazistul Hess la sfîrșitul războiului cu o curea lungă de piele, tot cu o curea lungă și-a legat și geamantanul cu care pleca acasă. „Și de ambele dăți am avut cam aceeași senzație”. Mengel vede adevărata latură umană în complexul vinovăției: „toți ceilalți, indiferent de partea cui au fost, indiferent ce-au făcut, sunt convinși că nici un om bun n-ar fi putut acționa altfel”. N-a avut nimeni de ales, au fost doar niște piese de șah, ca acelea sculptate de personajul principal în lemn, dintr-o coadă de mătură. De altfel, e și credința mărturisită a autorului devenit personaj în introducerea care se adaugă prin experiența condensată în cîteva pagini romanului: „Dacă m-aș fi născut în Germania, bănuiesc că aș fi fost și eu nazist, că i-aș fi cotonogit pe evrei, țigani și polonezi, că i-aș fi lăsat pe morți să zacă sub troiene din care să li se vadă doar încălțările, că m-aș fi încălzit cu virtutea ascunsă a cugetului meu. Așa merg lucrurile.” Are și alte morale în încheiere, una constatativă, referitoare strict la existența personajelor acestui romamn: „Cînd ai murit, mort ești.” Și o alta ca sfat: „Fă dragoste cît poți. Îți prinde bine.”Una venind dinspre trecut, cealaltă pentru viitor. Nu există nici un personaj pozitiv, ”nici un om bun” în Mama Noapte” .... Naratorul nu incriminează pe nimeni, tot ce i se întîmplă pare firesc, iar el- doar un executant, nu se gîndește prea mult, n-are de ales, întotdeauna n-are decît o cale, și merge mai departe, cum o fi, conform credinței străvechi, a omului „sub vremi”, omul nu e decît o victimă, supus destinului. Howard a trăit în Germania de la 11 ani, de cînd familia s-a stabilit acolo. A devenit dramaturg german, s-a căsătorit cu o actriță germană, Helga Noth, fiica șefului Poliției din Berlin. Părinții lui Howard au părăsit Germania la începutul războiului, însă el a rămas, angajat la radio crainic și redactor la emisiunile de propagandă nazistă pentru vorbitorii de limbă engleză. Era principalul expert în probleme americane la Ministerul Instrucției Publice și Propagandei. În copilărie n-a avut parte de afecțiune, în căsnicie o confundă cu dragostea carnală, îi spune: „abandon al minții”. Dragostea pentru Helga (numele lor au aceeași inițială, simbol al cuplului perfect) îi este singurul ax , chiar după dispariția acesteia. Devine spion american printr-un paradox: servindu-i bine pe nemți: „Ca să-ți faci treaba cum trebuie, mi-a spus Zîna-Mea-Bună, va trebui să te faci vinovat de înaltă trădare,va trebui să-l slujești bine pe dușman”. El doar transmitea niște coduri prin modulările vocii. N-a fost decît un instrument, ca toată viața lui: „Nici pînă în ziua de azi nu știu ce fel de informații au ieșit prin intermediul meu.” Oficial nu i-a fost recunoscută calitatea de spion, însă trimiterea în judecată a fost sabotată vreo 15 ani. Soția cade prizonieră la ruși și s-a auzit că ar fi murit, după război el se ascunde la periferia orașului New York, pe care-l numește purgatoriu. Are ca vecini un tînăr medic evreu și pe mama acestuia, care-l bănuiește, fiindcă numele lui a figurat mult timp pe lista celor căutați ca trădători, un spion rus, George Kraft, pe numele adevărat Iona Potapov, cu care se-mprietenește și prin intermediul căruia cunoaște o lume de căutători de ax, de crez, de idoli: Jones - un „asmuțitor rasist”, „un om ignorant și dement”, patronul unui ziar, „Luptătorul creștin alb”. Sau șoferul acestuia, fost ocnaș, agent japonez și „Fuhrerul negru al Harlemului”.Tot prin intermediul demersurilor lui Kraft o recapătă pe Helga, care după 15 ani pare neschimbată, însă după cîtva timp află că era Resi Noth, spioană acum, sora mai mică a fostei sale soții, care-l iubise dintotdeauna. Într-o lume cu un orizont atît de apropiat, ca prezența și acceptarea morții chiar de către copii, ea trăiește cu acest exemplu, are doar un scop: „Cînd a murit Helga, am început să visez cum o să cresc și o să mă mărit cu tine și o să devin actriță celebră și tu o să scrii piese pentru mine.” După ce încearcă să se obișnuiască cu ideea acestei noi relații, Resi îi moare în brațe, se sinucide într-o ambuscadă la o întrunire de neofasciști. În mod absurd, toate gesturile au semnificație, și toate obiectele utilitate: un ștreang pe care-l aruncă afară la gunoi Howard, după ce scapă din mîinile unui așa zis partizan al binelui, e folosit de cel ce-l găsește chiar în scopul în care a fost făcut. În „Mama Noapte” pînă și decorul e lipsit de afecte, ca viețile din spatele sîrmelor ghimpate: „priveam prin geamurile pline de praf ramurile unui copac fără păsări și frunze” sau devine foarte apăsător ca-n închisoare: „ Și-am simțit atunci cum țărîna Þării Sfinte începe să se strecoare în încăpere și să mă îngroape , vag mi-am dat seama ce gros va fi stratul de țărînă și de moloz care mă va acoperi într-o bună zi.” Războiul trebuie uitat repede, așa gîndesc cei mai mulți din cei rămași, nu a fost decît ceva înjositor, mutilant, sfîrtecător de suflete. Într-un astfel de orizont, lumea e lipsită de eroism, sau singurul eroism este cel penibil (un admirator septagenar își dă duhul fericit că-i urcă bagajele lui Howard, pe scări). Naratorul nu face nici un gest de împotrivire, niciodată, primește tot ce-i aduce viața cu o „iubire îngăduitoare ». Și poate că aceasta e singura morală, dincolo de compromisul care corupe toate sufletele, singura prismă prin care e privită și tolerată această lume. Kurt Vonnegut, Mama Noapte, Editura Polirom, 2004 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy