Undeva la finele secolului XIX, Barbu Ștefănescu Delavrancea făcea o afirmație îndrăzneață pentru acea vreme: „România este patria noastră și a tuturor românilor. E România celor de demult și-a celor de mai apoi. E patria celor dispăruți și a celor ce va să vie.” Tot el, în discursul prezentat la Ateneul Român, invitat de către Societatea „Tinerimea Română“, la data de 24 ianuarie 1915, spunea: „Copii, ce e patria, ce e patriotismul? Ce este acest sentiment care răscolește toate puterile din om și, în anumite clipe, îl ridică mai presus de existența lui și-l face să moară de bună voie pentru liniștea și mărirea unor urmași pe care nu-i cunoaște și nu-i vor cunoaște. (...) Patria este înlăuntrul nostru și o ducem cu noi peste țări și peste mări, și numai când suntem departe și în singurătate ne trec fiori amintindu-ne de unde ne-am rupt, și nu găsim mângâiere decât în restriște și în lacrimi. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci numai pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor noștri.”

Cuvintele sale au fost promotoarele unui volum colectiv de poezie, lansat recent de editura 3D: „Zalmoxes gratia, ab Romania condita”.

Încă de la început ne putem da seama că avem de-a face cu o carte mai puțin obișnuită: un titlu provocator, poate puțin ciudat prin alegerea scrierii sale în limba latină - „De la întemeierea României, cu mulțumiri lui Zalmoxes”, o tematica mai puțin utilizată în ultimele decenii și autori de toate vârstele. Toate aceste elemente reprezintă sarea și piperul unui volum mic, dar cuprinzător, în a cărui prefață prof. Constantin Juan-Petroi spune multe lucruri demne de luat în seamnă: „La început a fost, la cumpăna veacurilor XVI și XVII, gestul lui Mihai Viteazul, încercarea de unire, prin forța spadei, a tuturor forțelor românești în fața pericolului otoman… Gest realizat, dar repede trecător…

Mai apoi, după alte două veacuri și jumătate, glasul reunit al românilor, strânși sub sceptrul revoluției pașoptiste pe Câmpia Blajului, de atunci numită «a Libertății», s-a ridicat din inimi transilvane chemarea «Noi vrem să ne unim cu țara!»; un glas pornit spre celelalte provincii românești și regăsit în programele Revoluției. Mai mult chiar, acum efemerida unire a Viteazului Mihai a devenit crez repetat, recitat și cântat. La început ca «Horă a Unirii», mai apoi ca «Deșteaptă-te, române», ca «Tricolorul»… Refrene imnice pentru întreaga oikumenă românească… Din har poetic moldav s-au născut apoi cântarea lui Mateevici pentru «Limba noastră», ori «Balada» lui Ciprian Porumbescu, rapsodiile și simfoniile cu caracter românesc ale lui George Enescu sau, sub penelul lui C. D. Rosenthal, tablourile Unirii din 1859. Poezia, plastica și muzica deveneau embleme «Micii Uniri», pregăteau «Marea Unire» de la 1 Decembrie 1918.

Pe același drum, al Marii Uniri, s-au reunit în București, de unde, de pe acum, «soarele răsărea pentru toți românii», la marea Expoziție din 1906, artiști din atâtea provincii vorbitoare de limba română și purtătoare de tradiții românești și au început drumurile «Doinei» severinene dirijată de I. St. Paulian spre vecinătățile bănățene, ducând cu ele mesaj peste Carpați, așa cum o făcea și Badea Cârțan, «dacul coborât de pe Columnă», cum l-au văzut locuitorii Romei, purtând peste aceiași Carpați carte românească. Gesturi cultural prefațatoare ale României Reîntregite.

Iar România Mare, drumul spre ea și sentimentul împlinirii ei, cinstirea celor care au înfăptuit-o cu pana, penelul, bagheta ori sacrificiul suprem pe câmpul de onoare, și-a aflat și continuă să-și afle cântare literară. Reunirea acesteia între coperte de antologie nu poate fi decât o altă cinstire ideii noastre de unitate de neam, chiar și, sau poate mai ales acum, într-o Europă unită și lume ce tinde spre globalizare.”

Îndelung disputată și vehement negată, poezia patriotică revine în actualitate. Deși nu este agreată de toți cititorii, majoritatea luând chiar atitudine fățișă împotriva acestui gen de poezie, spunând că nu are viitor și că nu va rămâne, se pare că, totuși, mai există oameni care cred în puterea României de a se impune. Într-adevăr, epoca de glorie a poeziei patriotice românesti - în care contextul istoric justifica "înalt" subordonarea literarului la imperativele politicului - o constituie perioada pașoptistă. Sub semnul unei ideologii naționale, aflate în căutarea febrilă a unor construcții identitare și mai decisă ca oricând să "înrădăcineze" mitic idealurile de libertate și unitate națională ale provinciilor românești, literatura care se scria în acea perioadă (în bună măsură sub stindardul curentului național și popular de la "Dacia literară") este una a patriotismului în cele mai variate forme de expresie estetică.

Toti poeții cuprinși în acest volum (Corneliu Zegrean, Ștefania Pușcalău, Dan David, Dan Sîrbu, Ioan Crișan, Raluca Iordan și Daniel-Dumitru Darie) sunt purtători ai unei conștiințe patriotice însuflețite de sentimentul istoriei, al trecutului glorios; ideile de patrie și de libertate, mândria națională și aspirația spre un viitor luminos și independent, un viitor al păcii, armoniei și individualității impuse de necesitatea de a ieși în față în această lume globalizată. Ei depășesc limitările versului clasic și reușesc cu succes să dea expresie nouă unor atitudini și simțăminte vechi, de când lumea.

Generațiile se succed, dar sentimentul național nu se pierde: Raluca Iordan (n. 1991), Corneliu Zegrean - Nireșeanu (n.1934). Și, chiar dacă și-a părăsit patria-mamă pentru a-și realiza idealurile pe tărâmuri străine, Dan David nu a uitat că este român.

Textele celor cuprinși în această antologie se remarcă printr-o sensibilitate a scrierii și a sentimentelor, printr-un non-conformism al expresiei trainice și valide.

Acest volum colectiv încearcă să demonstreze tuturor că poezia patriotică adevărată nu este cea scrisă la comandă, cum s-a întâmplat de nenumărate ori în perioada comunistă, ci este cea izvorâtă din suflet. Din niște suflete minunate, precum cele ale autorilor cuprinși în „ mica nestemată”.