Dacă poezia continuă să fie înțeleasă drept „o creație, o invenție a spiritului nostru, consecința capacității lui creatoare”, atunci, cum crede Virgil Diaconu în „Destinul poeziei moderne” (Editura Brumar, 2008), tocmai cercetarea acestei capacități creatoare poate să-l apropie pe consumatorul de literatură de poezia însăși. Departe de a fi un simplu făuritor de texte, care, sub protecția unor termeni ca „autoreferențialitate”, „autenticism”, „intertextualitate” etc, epicizează ignorând normele poetice, dar imaginându-și că se înscrie în „canonul” generației sale, poetul autentic refuză astfel de experimente, rămânând „un poet inspirat”, al cărui daimon este gândirea poetică.
Concepută ca o culegere de eseuri despre poezia modernă și despre destinul ei, cartea lui Virgil Diaconu pornește de la definirea conceptelor, demers pe care poetul piteștean îl realizează fără a se lăsa sedus de definiții savante, care mai mult să încifreze, decât să limpezească. Cele trei părți – „Orizontul poeziei”, „Destinul literaturii” și „Critica poeziei” formează un întreg ale cărui calități sunt coerența, simțul critic și simțul artistic.
Gândirea modernă a scos din uz termenul „inspirație”, urmarea fiind că eul poetic a devenit răspunzător de tot ceea ce se petrece în „laboratorul de creație”: „Spre deosebire de Platon și de gândirea tradițională, care spun că poetul creează prin harul divin ce îl pătrunde, poetul și teoreticianul modern consideră că poezia este creația exclusivă a aramei ajunse trâmbiță [v. Rimbaud], a „spiritului care creează”, a eu-lui poetic sau artistic, așadar creația acelei gândiri pe care am numit-o poetică. Poezia este creația gândirii poetice, gândire ce are capacitatea de a crea prin propriile forțe, deci fără sprijinul muzelor-zeițe, al harului insuflat, al inspirației divine. Gândirea poetică, se spune acum, este singura răspunzătoare de intrarea în lume a poeziei” (p. 17). Această gândire se confesează și se problematizează, pentru că, după cum afirma Nichita Stănescu, „Materialul fundamental al oricărei poezii este sentimentul, iar nu cuvântul, cum ar părea”. La rândul său, Virgil Diaconu dă o definiție complexă conceptului: „Poezia modernă este născută, structurată și condusă de imaginația poetică. Poezia este în mod fundamental viziune, imaginație, este viziunea întreită, originală, tensionată liric și poetic asupra adevărurilor și misterelor noastre profunde, a existenței, a raporturilor noastre cu ceilalți și cu universul. Poezia este răspunsul sensibil, sugestiv pe care îl dăm la marile provocări ale lumii în care trăim, ale existenței în genere, și nicidecum o joacă cu cuvintele, un simplu text, cum se spune adesea. În acest fel, poezia se acoperă de sens și de emoție, în loc de a fi lipsită de ele” (p 24-25). Oricât de „democrați” am fi – pe urmele lui Poe, care acorda certificat de creator mulțimii, gândirii comune - poetul modern nu este nici inginer, nici strungar literar. Descalificând excelența gândirii poetice, epoca modernă a descalificat, totodată, și caracterul oarecum elitist al creației, în favoarea masei raționaliste, ceea ce a dus la „colectivizarea poetică”, la „poezia generaționistă”, care se legitimează, cel mai adesea, biografic-istoric și nicidecum estetic: „Însă, dacă curentele literare născute la început pe alte meleaguri sugerau prin denumirea lor o direcție estetică – romantism, simbolism, absurd, suprarealism, expresionism etc, - la noi, generațiile 60, 70, 80 nu ne comunică nimic de ordin estetic prin denumirile lor” (p. 40).
Ocupânu-se de „generaționismul artistic”, Virgil Diaconu nici nu camuflează adevărul, nici nu se angajează în direcția dezvăluirii lui brutale. Dimpotrivă, fenomenul este analizat cu detașare – uneori ironică - : „O generație se află la putere în literatura momentului atunci când prin mijloace specifice – reviste și dicționare literare, edituri, instituții culturale, organizații, premii acordate etc, reușește să își construiască o bună poziție în literatura momentului,, un destin favorabil; și atunci când reușește să „controleze” și să orienteze o parte din viața literară a clipei. Ea nu este definită, astfel, doar de canonul sau de programul ei literar, ci de puterea pe care o manifestă în viața literară. [...] Puterea literară pe care o are o generație este în primul rând puterea administratorului cultural, iar nu puterea furnizată de valoarea literară” (p. 41).
Pentru că „literatura modernă este un șir de dictaturi canonice și, în mod implicit, un șir de lovituri de stat canonice”, prin „canon” înțelegându-se normele / programul estetic al unei „generații”, s-a ajuns la confundarea „canonului” cu „conceptul” și implicit la coborârea poeziei la canon, în loc de a o ridica la concept. Critica literară, care în loc să fie autentică și să ajute la cernerea valorilor, este de tip „holografic” și creează imagini false, halouri de poeți autentici acolo unde nu este vorba, adesea, decât despre veleitarism, mimetism, nonvaloare. Fabricanții de imagine uită că „literatura este altceva decât campionatul de fotbal” (p.51) și, în loc să facă selecție și evaluare, se ocupă mai mult de partizanat artistic ori de „management”. Aceasta transformă literatura în business. În plus, „poezia nu mai are, în acest fel, nici o continuitate, ea se arată a fi doar un șir de divorțuri generaționist-canonice. Fiecare generație, fiecare grup canonic vorbește propria lui limbă, poezia nu este departe de Turnul Babel” (p. 62). Poeții holografici și poeții „de casierie”, care scriu pe gustul generației lor sunt poeți vizibili / vizibilizați prin programe culturale și sponsorizări de tot felul. În afara literaturii „la vedere” mai există, însă, și literatura „invizibilă”, marea perdantă a epocii prin care trecem: „dar o literatură care nu circulă cu adevărat, care nu ajunge la un număr mediu de cititori, are toate șansele să nu existe! Cu puține excepții, scriitorul român de azi este marele anonim al literaturii pe care o face. El trăiește din iluzia acelui mâine care va îndrepta lucrurile și va face dreptate. Lui și literaturii române! El își închipuie, blenoragic, că tocmai țara care în toată istoria ei și-a neglijat, trădat și lichidat sistematic personalitățile (din orice domeniu), care acum și-a vândut pe nimic delta și pădurile, munții de piatră și de marmură, aurul, petrolul și aproape tot sistemul bancar îl va salva!” (p. 111).
Conjunctura politică și socio-economică, cedările etice și estetice, avarierea acelei gândiri de tip poetic ce poate da naștere unei poezii cu adevărat mari, potrivirea în patul procustian al canoanelor generaționiste – iată doar câteva dintre temele volumului publicat de Virgil Diaconu. Destinul poeziei moderne pare a avea drept coordonate eșecul și scindarea valorică, atâta vreme cât gândirea de tip rațional și cea speculativă înlocuiesc gândirea poetică, iar experimentele aberante pot trece drept mare poezie: „Literatura română, domnii mei, este o literatură mare. Mare, pentru că în ea încape orice: poezia realismului socialist, poezia omagiilor ceaușiste, poezia pășunistă (mai veche sau mai nouă), poezia ermetic-absurdă, poezia de vorbe goale (verbiajul poetic), poezia profanatoare și, iată, poezia porno și a WC-urilor publice. De fapt, în ultima vreme, poezia recuperează toate prezervativele Europei și trece dintr-un closet într-altul. Deliciul ei este guițatul curvelor și rahatul la tavă. Menstra iubitei colorează metafora, iar ploaia de spermă lingvistică ține locul emoției poetice. Literatura română, domnii mei, este o literatură mare. Mare, pentru că în ea încape orice.” (p. 163)