Dacă e să-l credem pe Picasso, care afirma că „pictura e doar un alt fel de a ține un jurnal”, atunci putem înțelege picturile ca pe niște reprezentări ale reflecțiilor artistului – de zi cu zi. Plăsmuirile lui Petru Diaconu, asemenea pieselor unui puzzle uriaș, alcătuiesc imaginea unui univers fremătând de miresmele unei energii vitale ce explodează în fiecare formă. Păsări, pești, bufnițe ori fluturi, toate respiră însuflețind acest microcosmos netulburat în armonia sa. Aceste mici instantanee ale paradisului absorb privitorul fără putință de sustragere, ademenindu-l, hipnotizându-l, mângâindu-l cu simfoniile sale de culoare.

Peștii, lunecoșii locuitori ai subacvaticului, insinuează pătrunderea într-un subconștient în care nebulosul capătă contur, căci prin arta sa, pictorul reușește să pună stăpânire pe acesta, dând formă amorfului, precum un Deus care tinde să ordoneze lumea pe care a creat-o. Ni se dezvăluie astfel o lume în care maleficul nopții e totalmente îmblânzit: bizare creaturi ale nopții, bufnițele ne pironesc cu priviri hipnotizante, dar nu ne înspăimântă. Departe de imaginea unor păsări nefaste și reci, ele ne transmit mai degrabă o duioșie nostalgică, care ne face să plonjăm în copilărie, reamintindu-ne de farmecul poveștilor, în care răul rămâne ferecat în paginile cărții. Chiar și peștii cu irizații fosforescente, înotând într-un univers ocrotitor, ne trezesc un ceva familiar, o nostalgie după paradisul matern.

Latura aceasta nostalgică se regăsește în mai toate lucrările lui Petru Diaconu, revelându-se cel mai vădit în tabloul Copilărie, o metaforă plastică a paradisului. Într-o permanentă încercare de a redefini lumea, artistul, rămas un Copil Mare, se joacă într-una cu închipuirile sale și combină armonios simbolurile, zămislind forme neobișnuite: copaci ce înfrunzesc direct din trunchiuri, femei înaripate, bufnițe cu trup de fluturi. Nu aflăm nicio limită în acest ludic fascinatoriu al imaginației.

În aproape tot imaginarul lui Petru Diaconu există o chemare spre matern, spre Mama eternă, blândă și ocrotitoare. Toate făpturile create de ea poartă în ele acest dor. Formele pline, voluptoase ale acestora mustesc de feminitate. Ca pentru a afirma puterea de regenerare a vieții, vegetativul țâșnește, invadând obsesiv fiecare tablou. Pământul inundat de șuvoiul nestăvilit al creației se transformă într-un spațiu al visului, respiră bucurie, lumină și culoare.

Creaturile înaripate, entități cu trupuri eterate și aripi de fluture ori frunze, sunt poate cele mai complexe lucrări picturale, purtând în ele infinite semnificații și corelări. Dacă toate făpturile lui Petru Diaconu sunt desprinse de la sol, plutind într-o lume descătușată de terestru, astfel spiritualizându-se, transformându-se în animale fabuloase, încărcate de mister, aceasta nu poate să însemne decât că arta, prin grația pe care i-o oferă imaginația, e un mijloc de comunicare cu divinul, cu sublimul de dincolo de noi: elanul unui suflet în căutarea extazului. Dinspre întuneric, încetul cu încetul, par să se apropie de ochiul nostru: aproape forme, aproape îngeri – între noi și Cerul interiorității noastre.

Semințele, oferite vederii cu obstinație aproape obscenă, atât în aceste trupuri puternic erotizate – trupuri cu sâni și sex de femeie aparent lipsite de identitate, prin stilizarea capetelor –, cât și în merele tăiate în jumătate, ne apropie de carnalitate, manifestându-se ca expresii ale unor dorințe senzuale. Susținute de aripi uriașe, corpurile respiră vitalitate, purtând emblema unui simbol preponderent feminin.



Și totuși, depășind dualitatea carne-spirit, terestru-divin, prin acest zbor-extaz înafara materiei carnale, în imaginea unor suflete cu înveliș de carne ce plutesc în înălțimi transpare o altă semnificație: erosul ne poate spiritualiza. Semințele vieții amintesc de promisiunile unei lumi care nu va cunoaște moartea. Privind tablourile artistului, ne regăsim transfigurați. Acesta este și rolul artei, iar arta lui Petru Diaconu reușește acest lucru cu prisosință.