O Prezență insolită, ca și proza pe care o scrie, în peisajul literar autohton: Șerban Tomșa (pe numele adevărat Ion Șerban), născut în 1956, profesor de română în comuna Gratia, județul Teleorman, autor al unui roman parabolic intitulat „Biblioteca lui Noe”, scris prin 1997 și publicat în 2003, și al unui al doilea – „Maimuțe în haremul nopții”, apărut în 2006.

Un destin special, un scriitor care încearcă să transforme în literatură propria-i condiție, exorcizând-o prin punerea în oglinzi deformatoare, ironice și autoironice, persiflante dar și duioase, ludice dar și serioase, hâtre dar și amar-melancolice. „Maimuțe în haremul nopții” – un roman „postmodern, scris într-un registru burlesc, caricatural și fantastic” (după cum pare a mă atenționa, într-o amabilă dedicație, autorul). Diagnostic exact, deși nițel restrictiv, indicând o conștiință clară a intențiilor și a rezultatului. Poate cu o corecție: nu „fantastic”, ci doar „fantast”. Și cu observația că termenul calificant „postmodern” a încetat, de câtăva vreme, să mai însemne altceva decât o prejudecată. Critică și auctorială. Un concept îngust care încearcă, paradoxal (nu doar la autorul în discuție), să justifice o literatură deschisă ori îndrăzneață. Sau să scuze (ceea ce nu e cazul aici) o literatură aberantă. Un simplu truism.


TEXTUL e o parabolă (sau doar o alegorie) neagră, prin care adie urmuzianismul, dar se simt și fâlfâirile realismului magic sud-american sau autohton (Fănuș Neagu ori Ștefan Bănulescu). Autorul încearcă (și, în fond, reușește) să-i ridice miza, prevăzându-l cu un blindaj livresc – un fragment din „El Aleph”, de Jorge Luis Borges, regele de necontestat al interglosării infinite: „...am văzut toate oglinzile de pe lume și niciuna nu mi-a surprins chipul, am văzut, într-o curte din strada Soller, aceeași dușumea pe care o mai văzusem, în urmă cu treizeci de ani, într-o casă din Fray Bentos, am văzut ciorchini, zăpadă, tutun, panglici de metal, aburi de apă...”. Citatul de o pagină poate deveni cheie de lectură, sugerând suprasensul și vizând metatextul. Nu-l putem respinge, pentru că totul face parte din jocul (inter)textual al unui autor inteligent și cultivat, suplinind, ca să mă exprim astfel, un anumit deficit de epică și de...realism.

Incipitul e marquezian, strămutând celebrul topos din „Un veac de singurătate” în Câmpia Română, sub numele parodic Ulpia Silvana Dacica, într-o lume (și o literatură) aflată sub semnul demolării și al construirii din detritusuri. Cu sugestia că dacă textul alcătuit din materiale refolosibile poate să fie solid, lumea reală continuă să aibă aspect de dugheană gata în orice moment să se surpe: „Tranziția explodă ca o pată de noroi rătăcită pe asfalt și călcată de anvelopa unei mașini care rulează cu mare viteză. Mai întâi dărâmară tot: grajdurile, magaziile, saivanele, primăria și magazinele sătești. Rămase numai vechiul conac boieresc pe care, dintr-o inexplicabilă jenă, îl lăsară întreg. Apoi furară materialele: acoperișuri, tâmplărie, cărămizi, astereală. (...) Pe urmă, ce mai rămăsese în picioare fuse cumpărat de cei care strânseseră bani. Sifonăria și două cârciumi au fost cumpărate pe câteva mii de lei. Singurul care nu a cumpărat și nu a furat nimic a fost străinul”. Registrul acesta revine pe parcursul întregului text. In capitolul al II-lea, prima frază sună în modul acesta, ca și cum ne-am afla în Macondo și am vorbi de colonelul Aureliano Buendía: „Insul a apărut pe neașteptate într-o dimineață în curtea casei colonelului, un securist care murise de infarct în urmă cu un an”. Nu e însă vorba de mimetism stilistic, ci de aluzii intertextuale cu iz parodic. Textului îi lipsește, de altminteri, anvergura màrqueziană.



ALEGORIA transparentă face din „Maimuțe în haremul nopții” o acidă satiră la adresa epocii noastre de tranziție, cu toate aberațiile, cu dezorientarea, falsul, mimetismul și cu tot grobianismul ei. Construită din materiale vechi, ca întreaga așezare, un sat ridicat ilicit la nivel de oraș, lumea nouă e, în realitate, tot lumea veche, poate chiar mai hâdă sau mai caraghioasă. Citit prin această grilă, romanul face trimiteri multiple și detaliate la situații și stări de lucruri din postdecembrism, aglomerate într-un spațiu simbolic, deformate parodic și agravate satiric. Întrebarea dacă stilul aluziv și alegoric se justifică într-o epocă în care lucrurile pot fi spuse pe de-a dreptul nu e deloc justificată. E vorba, aici, de o opțiune stilistică, iar aceasta dă, până la urmă, originalitate și putere de convingere mesajului. Textul ludic, parodic și burlesc, alegoric și parabolic este la fel de îndreptățit ca textul realist și direct.

Cuprinzând trei părți („Pitagora și piticul norvegian”, „Insomnia” și „Clubul Veteranilor și Rățoiul Zburător”), romanul de 250 de pagini al lui Șerban Tomșa are 97 de capitole, fiind, în parte, un soi de puzzle din care rezultă imaginea unei lumi absurde, caricate, ai cărei protagoniști poartă nume mitologice, ca într-un joc de copii. De altminteri, o parte a romanului, rememorativă, înfățișează tocmai un asemenea joc, amintind de cel „de-a reginele” din REM, de Mircea Cărtărescu, dar fără inserțiile sale fantastice. Rememorarea experiențelor mai mult sau mai puțin inițiatice ale copilăriei e pusă pe seama naratorului, profesorul Tehur, care-și construiește (simbolic?) o casă nouă din cărămizile uneia vechi, un edificiu cu încăperi multe și goale, pe care-l populează cu papagali filozofi și maimuțe provenite de la un circ falimentat, care vor sfârși sub colții unor lupi siberieni, cumpărați odată cu ele. În localitate, alte și alte maimuțe apar și se înmulțesc, organizându-se într-un partid. Trimiterile, deși ironice sau fantaste, sunt acribioase, fiecare element pare a avea o mică semnificație piezișă. Personajele – îndeosebi profesori – sunt caricate. Unul este filozof, se numește Pitagora și are, pentru cine dorește, tot felul de idei, una mai trăsnită ca alta. Prietenii din copilărie ai lui Tehur, participanți la un joc de-a Evul Mediu, sunt Hector, Agamemnon, Socrate, Ahile, Moko, Ghilgameș sau Penelopa, iar un bătrân se numește Nestor. Profesorul de istorie se cheamă Homer și plănuiește să facă săpături pe o movilă din apropierea localității, unde bănuiește că se ascund importante vestigii. I-o ia înainte cineva, poate uriașul Rățoi Zburător, un fel de himeră care bântuie împrejurimile și mințile locuitorilor. Profesorul Dante, care lucrează la o monografie a școlii, pe care n-o va sfârși niciodată, dar plănuiește să-și încondeieze foștii colegi, veghează dintr-o cămăruță situată mai sus, ca un observator, toate mișcările concitadinilor săi. Responsabil cu bunul mers al învățământului local este Samson, un afemeiat care va deveni deputat. Aristotel este redactorul principal al postului de radio ce nu întârzie să ia ființă. Locul de cea mai mare atracție pentru toți este „Nirvana”, cârciuma „pentru prieteni” a lui Bibi, situată într-un soi de baracă insalubră, unde nimeni nu plătește cinstit, astfel că stabilimentul dă mereu faliment, consumatorii punând, atunci, mână de la mână, ca s-o redeschidă. În satul-oraș apar, în noile condiții, un pitic norvegian și un suedez, ca și sute de poeți locali care-și publică volumele pe care nu le citește absolut nimeni.

După ce nebunia autorlâcului local încetează, editura piticului norvegian începe să tipărească lucrări străine și românești nu doar pe hârtie, dar și pe piele de înger, pe carapace de gândac mexican, pe draperii de auroră boreală sau pe foiță de țigară caragialiană – prilej pentru narator de a alcătui, cu o anume pedanterie, liste de autori preferați. În care optzeciștii au partea leului.

Textul e plin de vervă, autorul are umor și scrie cu evidentă plăcere, amuzându-se parcă el însuși de modul în care-și încondeiază epoca. Dincolo de râs, mijește tristețea. Dincolo de euforia unei lumi – ciocul Rățoiului Zburător care va îngurgita lacom sfărâmăturile ei: „Și atunci pe Pitic îl apucă un râs homeric. Și râde, râde, râde. Ha, ha, ha, ho, ho, ho, he, he, he. Râde până ce explodează în mii de bucăți. Explodează și palatul său, și parcul unde fuseseră cândva maimuțe, crocodili și papagali. Când totul este risipit în milioane de fărâme, vine un rățoi uriaș și adună fărâmele. Mac-mac-mac! Mac-mac-mac! Mac-mac-mac!”.

Romanul lui Șerban Tomșa, care conține și câteva secvențe mai grave, realizând, din perspectiva naratorului, profesorul Tehur, o paradă crispat-burlescă (și severă) a dascălilor sau evidențiind, cu oarecare năduf, frustrările auctoriale, pricinuite de dezacordul cu mediocritatea neînțelegătoare din jur și de condiția de exilat în spațiul în care trăiește, impune un prozator de incontestabilă înzestrare.
__________________

* Șerban Tomșa, Maimuțe în haremul nopții, Roman, Editura Andreas Print, București, 2006, 258 pag.

NOTÃ: Textul poate fi citit și în revista LITERE, nr. 2 (83)/ februarie 2007, în format HTML, la adresa: www.bibliotheca.ro/reviste/ litere
Șerban Tomșa are, în momentul postării acestui text, sub tipar, la Editura Cartea Românească, romanul "Ghețarul".