Locuiește, împreună cu soția sa, Georgeta, și cu fiul lor Adrian, în Craiova, vizavi de Casa Căsătoriilor. De aceea, toate week-end-urile îi sunt "asasinate" de claxoanele nuntașilor. Locuința îi este păzită de un rotweiler și două broaște țestoase. Þine în casă o colecție de peste o sută de arici jucărie, cumpărați din toată lumea. Are și trei statui cu chipul său (două de bronz și una de lemn) făcute cadou de prieteni. Și cărți, multe, multe cărți.

- O întrebare amară: de ce n-aveți nici discipoli, nici epigoni?

- Există mai multe explicații. Nu mai sunt profesori mari, în școlile de teatru, care să impună atitudinea față de o meserie atât de grea. Scena se câștigă greu, centimetru cu centimetru. Pe urmă, tinerii talentați de azi vor să fie direct vedete. N-au răbdare să aștepte și să trudească. La muzica pe care o cânt eu trebuie să știi ce cânți, nu e suficient talentul. Deci trebuie să înveți. Apoi trebuie să înțelegi instrumentul. Deci trebuie să muncești. Iar ca să fii creativ restaurând piesele vechi, îți trebuie, pe lângă meșteșug și talent, har. Cine să se încumete la toate acestea?

- Marin Sorescu, pe care l-ați iubit, a fost ministru al Culturii. Dumneavoastră nu v-ar fi plăcut?

- Lui i-a plăcut, mie nu. Mi s-a propus de două ori...

- Și...?

- Ei, cum mi-ar fi stat? Parcă văd titlurile din ziare: "Tudor Gheorghe, ministrul cobzar". Sau: "În seara asta, va concerta la Sala Palatului, ministrul Culturii și Cultelor". Cum mai urcam eu pe scenă? Și nici nu aș fi putut face mai mult pentru cultură decât fac acum, cu concertele mele.

- Nu prea sunteți difuzat la radio.

- Așa e. Cică n-am target. Habar n-au ei că targetul meu e România!... Dar nu numai că nu mă difuzează. Niciodată statul român, Ministerul Culturii sau vreo altă instituție guvernamentală nu m-a trimis în străinătate, să reprezint România. Eu am fost CHEMAT, nu trimis. Am cântat în Europa, Canada, Statele Unite. Am cântat și pentru comunitățile religioase românești.

- Care?

- Cam toate. Odată am dat un concert într-o pădure. Era, de fapt, inaugurarea unei biserici ortodoxe, iar locul era o poiană. Se amenajase acolo, printre copaci, tot spațiul caracteristic unei biserici: naos, pronaos, altar... A fost extraordinar.

- Și la mai care?

- Am fost, cum ți-am spus, la mai toate. Odată, la o asemenea comunitate - nu-i spun numele - , după ce le-am cântat în biserică, pastorul lor a intrat într-un fel de transă mistică. Sau asta voia să fie... Mi-a "tradus" că Domnul e mulțumit de pasul pe care l-am făcut, dar că trebuie să fac și pasul următor, adică să mă convertesc. Dacă nu, familia mea va păți mare necaz. Aici m-am infuriat. Nu poți scrie ce i-am zis... "De-aia m-ai chemat, mă, aici? Ca să-mi ameninți nevasta și copilul?"... Și iar i-am spus vorbele alea pe care nu le poți scrie. După care mi-am luat chitara și am ieșit...

- Cum vă privesc oltenii din Craiova?

- În Craiova au fost, până în 1990 - îmi spunea cineva - trei instituții care făceau gloria orașului: Uzinele Electroputere, clubul de fotbal Universitatea Craiova și Tudor Gheorghe. Electroputere a fost dezmembrată și vândută iar de Universitatea s-a ales praful. A rămas Tudor Gheorghe.

- Mai credeți în puterea limbii române, într-o lume anglofonă?

- Dar tu mai crezi în Moș Crăciun?

- Da.

- Hai să-ți povestesc ce cred eu. Sunt multe cuvinte pe care eu nu le-am lăsat și nu le las să moară. Dar nu mai pot de necaz când oamenii uită numele lucrurilor care încă există. Uite, în "Carul de flori" sunt cuvinte senzaționale care denumesc componentele carului. Nu ne mai interesează, poate, să știm din ce e alcătuit un car, dar florile? Florile nu s-au schimbat, au rămas aceleași... Nu vreau să ne întoarcem la condiția socială a țăranului interbelic. Trăia rău, era vai de capul lui. Nu trebuie să revenim la sărăcie de dragul ideii de a păstra tradiția. Eu vreau să bat în poarta țăranului, la Bobicești, sau la tine, la Morunglav, când sunt însetat și trec pe-acolo, și să-i spun: "Bă, nea Costică, dă-mi și mie un pahar cu apă!". Și el să mă întrebe: "Vreți cu gheață sau fără gheață, domnu’ Tudor?" Și să mă omenească, să mă invite în casă și să-mi spună: "Vă deranjează aerul condiționat? Să-l dau mai încet?". Eu îmi doresc ca țăranul român să aibă aceste lucruri. Și e firesc să fie așa, într-o lume modernă și normală. Nu-l vreau în opinci și puțind a bălegar... Îl vreau curat și înstărit, dar păstrător de tradiție.

- ÃŽn concluzie, ne vom pierde limba?

- Nu cred, pentru că încă n-o știm foarte bine. Dar, în ideea de a consolida ceea ce avem, am propus la doi miniștri, până acum, un manual alternativ muzical: o istorie a poeziei române, de la primele manifestări poetice în limba română, până astăzi. Numai că noi avem o meteahnă: schimbăm prea des miniștrii... L-am propus lui Maior și a fost de acord. Dar l-au schimbat pe Maior. L-am propus Ecaterinei Andronescu, a fost și ea de acord. Când să-l pună în practică, au schimbat-o și pe ea. Am hotărât să-l fac de unul singur.

- În ce constă proiectul?

- Aș începe cu un set de cinci compact-discuri care să cuprindă toate bijuteriile poetice care l-au pregătit, în timp, pe Eminescu. Îți dai seama cât s-au chinuit ăștia până să ajungă la el? Dosoftei, Miron Costin, pe urmă Costache Conachi, frații Văcărești... Uite ce scria Dosoftei, pe la 1600: "Cine-și face zid de pace,/ Turnuri de frăție,/ Duce viață fără greață/ ’Ntr-a sa bogăție,/ Că-i mai bună depreună/ Viața cea frățească/ Decăt armă ce destramă/ Oaste vitejească". Sau Miron Costin: "Norocul la un loc nu stă,/ Într-un ceas schimbă pasul,/ Anii nu pot aduce/ Ce-aduce ceasul"... Gândește-te că amândoi au fost contemporani cu Shakespeare. Nu e tulburător?... Dacă n-ar fi fost toți amărâții ăștia, care să pună pietricică pe pietricică, nu mai avea Eminescu pe ce să urce Luceafărul... El n-a apărut din neant. A apărut ca o culme pregătită și anunțată de Alecsandri. Cu Alecsandri s-a încheiat procesul acumulărilor. Eu îl iubesc pe Alecsandri (râde) până la identificare fizică... Până aici ar fi primul disc. Al doilea i-ar cuprinde pe Eminescu și Macedonski. Amândoi in aceeași teacă, primul fiind ultimul mare poet romantic al lumii, celălalt fiind primul mare poet modern al României. Mai departe, pornind pe filiera filosofico-meditativă, aș înmănunchia pe al treilea album pe Eminescu, Blaga și Ioan Alexandru. Pe al patrulea i-aș pune pe Macedonski, Arghezi, Nichita, iar pe al cincilea pe Ion Barbu. Singur. Pentru mine Barbu este unul dintre marile fenomene ale poeziei române. Cheia întregii sale poezii stă în acest vers: "Castelul tău de gheață l-am cunoscut, Gândire!"... Ei bine, aceste compact-discuri ar fi un instrument de învățare a poeziei, în primul rând pentru profesori. Pentru că nici ei nu mai știu rațiunea și frumusețea limbii române.

- Cum ați trecut de la chitară la cobză?

- Am avut un dialog pe tema asta cu "tovarășul" Dumitru Popescu, zis Dumnezeu. El m-a obligat, pur și simplu, să învăț la cobză. M-a chemat într-o seară la el și m-a întrebat ceva formidabil: "Tovarășu’ Tudor - zice - , câți chitariști sunt mai buni decât dumneata, în Europa?". Zic: "Toți. - Dar vreun cobzar mare știi? - Nu". Mi-a spus apoi că folclorul romănesc se duce pe râpă, că e în pericol de dispariție și că trebuie făcut ceva... Uite cine-mi spunea mie lucrurile astea: ideologul Partidului Comunist! Ce mai, mi-a dat de înțeles că n-am încotro, trebuie să învăț la cobză. După vreo două luni a venit din nou la Craiova și m-a chemat la el. "Cum stăm cu cobza?" - m-a întrebat. "Păi, să vedeți... – Tovarășu’ Tudor, zice, un secretar de partid îți spune o dată sau de două ori. A treia oară te uită". Așa m-am apucat să învăț la cobză. E un instrument greu de învățat. Trebuie să știi să auzi ca lăutarii. Eu sunt - am mai spus-o - cobzarul generațiilor din era calculatoarelor...

- Cobza e un instrument autohton?

- Da. Am găsit-o pe Columna Traiană. Era numită lira tracă.

- Când a inceput să se ducă pe râpă folclorul?

- Degradarea cântecului popular a început din clipa în care primul poet anonim a găsit rima nefericită "ogorul-tractorul". Din clipa aia mai era un pas până la "Foaie verde-a bobului,/ Mulțumim Partidului". De aici a început folosirea cântecului popular ca mijloc de propagandă...

- A existat și un folclor al rezistenței?

- A existat și eu chiar am vrut să fac o selecție... Era o poezie care spunea, de pildă: "Firi-a dracu’ tarla lungă,/ Nu tu soare, nu tu umbră!" Intr-alta vorbea purceaua cu stăpâna: "Firi-a dracu’ de stăpână,/ Nu veniși cu druga-n mână!/ Ba să fii tu, de purcea,/ Că mă lua Miliția".

- În "Cântecul lui Nea Mărin" aveți două versuri: "I-au fost dragi pe lumea asta/ Calul, pușca și nevasta". Am observat că, în poezia populară, apar destul de des aceste trei motive...

- Calul, pușca și nevasta au fost reperele bărbatului român într-o lume anterioară secolului vitezei. Calul era cel care-l călătorea, pușca - cea care-l apăra și nevasta - reperul de stabilitate. Eu am folosit această sintagmă - calul, pușca și nevasta - în "Cântecul lui Nea Mărin", pentru că mi s-a părut că se potrivesc imaginii pe care a lăsat-o în urmă Amza Pellea.

- Totuși, în această ierarhie, nevasta e pe ultimul loc. In alt cântec, mai ziceți - de fapt, cântecul zice!: "Eu am două doruri grele,/ Dorul meu și-al mândrii mele,/ Nu-l pot spune la muiere./ Că muierea este ra/ Și începe-a blăstăma"... Este mai importantă dragostea de ibovnică decât dragostea de nevastă?

- Dragostea de iubită e mai spectaculoasă. Ea reprezintă aventura, adrenalina, mândria bărbatului. De aceea e mai cântată, mai "dezbătută" în cântec. Dragostea de nevastă e așezată, stabilă, obligatorie.

- În "Trecui podul pe la Leasă", cântați despre dorul de mamă, tată, copii și nevastă, exprimate prin viteza calului. La primii trei dorul e pustiitor: "De-o fi dorul de la mumă,/ Să mâi calul, să-l fac spumă!/ De-o fi dorul de la tată,/ Să mâi calul până crapă!/ De-o fi dor de la copii,/ N-așteaptă murgul să-l mâi". La nevastă dorul se mai potolește: "De-o fi dorul de nevastă,/ Să las calul să mai pască". Ce să însemne asta? Misoginism?

- Nici vorbă. E vorba de un ciclu de ipostaze ale femeii. Dacă urmărești cu atenție cântecul, observi că aici e vorba și de femeia-nevastă, și de femeia-mamă. Ei, bine, orice femeie este mai întâi iubită (mândra) și e cântată cum se cuvine în această ipostază. Devine apoi nevastă și pierde din strălucire. Este, însă, în același timp, mamă, devenind reperul suprem, care nu se mai clintește. Dar nu pentru bărbat, ci pentru copii.

- Calul, pușca și nevasta lui Tudor Gheorghe care sunt?

- Nevasta e doamna Tudor, o știi. Calul e trenul, avionul sau Renault-ul meu care vorbește iar pușca e cântecul. Am și două pistoale: cobza și chitara.

JURNALUL NATIONAL, 13/10/2007