agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-06-04 | [This text should be read in romana] |
Duminică, 11 iunie 2006. Vor citi Cosmin Dragomir și Liviu Nanu Din biografiile autorilor: Cosmin Dragomir: dacă nu avem haz măcar să fim penibili, CURRICULUM VITAE 1.Nume: DRAGOMIR 2.Prenume: Cosmin Laurențiu 3. Contacte (am șters din acest CV. exact din acest loc, numărul de telefon n.a.) E-mail: [email protected] 4.Data nașterii: 23 iunie 1982 5.Naționalitate: română 6.Stare civilă: necăsătorit Liviu Nanu: -„Îndemn la nesupunere”, versuri, Ed. Tipoalex, 2002; „apăsați tasta any”, versuri, Ed. Marineasa – Timișoara, 2005. -Editor pe www.agonia.ro Așteptăm comentariile voastre pe adresa [email protected] COSMIN DRAGOMIR Fragment De cînd ploua cu ciori, sătenii stăteau pe la casele lor. Doar temerarii, ceva mai ingenioși decît restul, își construiseră umbrele de tablă și se avîntau bravi, înfoindu-se în potopul negru, spre bufet. Acolo, îi aștepta - de obicei dormind- Vasile Cîrciumarul, care după două tentative nereușite de a ajunge în casă, se cuibărise în local, în spatele barului, pe un precar așternut din fețe de masă. Casa lui, în spatele bodegii la vreo douăzeci de metri, asurzise de atîtea strigăte ale nevesti-sii. Mîncarea i-o trimitea într-un cufăr vechi, moștenire de la Gheorghe, bunicul din partea unei mătuși care îl șterpelise de la un prieten al cumnată-sii care îl prăduise de la turci în 77, la război. Nevasta, ca orice gospodină și patroană, femeie dîrză și bine mîncată, îl legase de căruciorul cu rulmenți rămas prin pod, înlocuit de bicicleta cumpărată pentru Ionel cînd împlinise 15 ani. Ionel era plecat. La oraș. La facultate. Să iasă inginer, dar nu mai știau nimic de el. O cioară grăsuță se înfipsese direct în firul de telefon. Din acest motiv teancul de cartele se prăfuia nefolosit pe unul dintre rafturile din rîndul de jos, aflat la îndemînă. Și doar ea îi spusese să nu le cumpere pe toate, că-s prea multe, că ce să facă cu ele, că nici Didina, de cînd s-a supărat cu nora-sa, nu mai sună la oraș, că ăștia-s zgîrciți și vorbesc numai cu taxă inversă, dar el nu și nu și nu, că au preț bun, și au să se vîndă, că Didina o să se împace acu de Paște, ai să vezi, pe dracu am să văd fi-ți-ar pielea întinsă pe gard de încăpățînat ce ești, că doar mi-a zis mama să nu te iau că nu ești bun de nimic, că am nevoie de bărbat, nu de pisică în casă. Adevărul e că pe Vasile soacra nu l-a avut niciodată la inimă și mult a tras el încercînd să-i intre în grații, dar scorpia o ținea tot pe a ei, că nu face aia, că nici ailaltă, că n-a vopsit gardul, n-a reparat podul, n-a măturat curtea, n-a pus un ban deoparte pentru bătrînețe, nu pentru ale lui, ci pentru ale ei, că n-or să aibă cu ce-o înmormînta și că de asta și-a cumpărat ea dinainte prosoape, batiste, plapumă, pernă, costum frumos ca de nuntă, pantofi de lac, arvunise chiar și locul de veci și luase cruce, doar anul, cînd o da Dumnezeu să fie, mai trebuie gravat, și p-asta s-au dus banii, și n-a avut de doctor și medicamente și o dor șalele și nu s-a îndurat să se ducă la stațiune să facă băi de nămol, și că o să moară mai devreme și nici cu pămîntul n-a apucat să se obișnuiască. Și numai el știa cîte pachete pusese la șofer pentru ea și la cîte găini din cele bucălate le-a sucit gîtul și cîte un cartuș de țigări și patru sticle de țuică, din aia beton, nu de tescovină cum vinde la cîrciumă. Și ascunse în șervet, la căldurică, lîngă cozonaci, numai bancnote noi pentru medicamente, de credea că zgribțuroaica face colecții de flacoane. Mîncarea îi venea la două zile, rece, sleită, că nevasta încerca să protejeze cufărul de ciori, doar la fiecare bucată cioară înfiptă săreau așchii și nu le aduna nimeni să le bage în sobă. Mîncarea avea gust de chiftele, chiar dacă nu le văzuse la față de vreo trei săptămîni, își înfipseră atît de bine mirosul în lemnul masiv, încît zeama aia de flori de ghiveci, servită la două zile, te îmbia de cum deschideai capacul. Cel mai mult îi plăcuse supa de cactus, care părea într-adevăr sleită că de la țepi sau dracu știe de unde se făcuse piftie. Þepii îi rodea la urmă, drept desert, dar nu pe de-a-ntregul să lase și lui Grivei. Cîinele devenise deja atît de vegetarian că zgarda i se lăfăia în fundul cuștii, cu două numere mai mare decît capul atrofiat. Dar de fugit nu fugea, de frica ciorilor. Și tot ploua cu ciori. Oameni, animale, plante, ajunseră să se întrebe de unde atîta păsăret. În cîmp se înfipseseră una lîngă alta , mai dese ca grîul la semănat. Deja erau la al treilea rînd și celor de jos le săriseră ochii, căci, cele de deasupra, neavînd unde să se înfigă, nu le rămăsese decît orificul acela despre care nu se cade să vorbim, iar cele ghinioniste care se aleseseră cu cîte un culcuș cald, la umbra unei aripi, se lingeau pe bot blestemînd. Legat cu sfoară, cufărul se întorcea la stăpîna de drept, adăpostind farfuriile murdare, hîrtia cu băutura vîndută și banii încasați, că nărodul e în stare, acu pe ploaia asta să cumpere și costume de baie dacă vine unul cu preț tentant și gura mare. Da cine să vină, că nu văzuseră față de străin de cînd cu străinii ăia, străini-străini nu joacă, la costume, Mercedes blindat și limbi străine, veniți să cumpere teren aici în sat, cică pentru cercetări. Imediat după ce mașina se oprise, s-au deschis portierele și niște namile mascate, cu veste - ce veste! costume de-a-ntregul - anti-glonț, că s-a constatat, asta au spus ei, că anti-glonțul poate fi folosit și pe post de anti-cioară, și s-au așezat cîte doi, față în față de-a lungul cărării, și vreo trei apăruți pe trapă s-au întins ca sicriele pe umerii celorlalți de-a latul, să adăpostească calea barosanilor. Ãla, de rămînea ultimul se rostogolea peste ceilalți, simultan cu pasul șefului, ca nu cumva să zăbovească, că timpul e litri de țuică, așa cum vine vorba prin sat. Tactica asta, cu rostogolitul, cică e învățată de la egipteni, hă, hă, din timpuri străvechi, dar pentru că la ei, încă dinainte de ploaie, televiziunea prin cablu ajungea din două în două zile, ca mîncarea lui Vasile , și atunci numai firimituri amestecate, de nu mai știai care e știre, care crimă în telenovele, care doarme la mijlocul terenului, care în parlament, habar nu aveau, și din cauza asta costumații i-au zis că prețul e prea mare, că el nu știe cît s-a făcut barilul, cît a scăzut valuta sau a la un combinat, parcă, cu un nume încîlcit, și că sunt înapoiați. Vasile se gîndi el ce se gîndi și constată că pămîntul, nămolit de pene, ciocuri și gheare, degradabile greu, nu folosește la nimic, și-l vîndu. Nu pe tot, doar vreo trei hectare din cele patru cîte avea, dar cu cauză, că așa a zis unul că poate face contract cu cauză: să îi aducă în contul pămîntului țuică și bere de la oraș. Poate și cîteva pachete de țigări cu filtru. Apoi toată ceata, urmînd ritualul de la început, urcă în mașină și plecă. Dacă nu ar fi existat și un martor ocular, acest individ care mi-a povestit toată tărășenia, probabil că nimeni nu s-ar fi întrebat cum de au încăput atîția inși în automobil, însă cum nici noi nu vrem să ne băgăm nasul prea tare în istorioară nu ne vom întreba. După ce plecaseră, Vasile își plesni fruntea cu palma groasă, vineție, zgîriindu-și fruntea cu unghiile netăiate de atîta timp. Al dracu’ să fiu dacă nu-s dobitoc, și doar îmi tot zice muierea de cînd ne-am luat și eu tot n-o cred, însă pare-mi-se că are dreptate. Așadar, se agăță de această idee și începu să bată camera localului cotind brusc pe lîngă mese, cît mai aproape de colțurile lor, încercînd să se rănească, dar ocolindu-le în ultimul moment, doar doar la un moment dat și-ar pierde echilibrul și se va pedepsi pentru nerozie cu o rană de toată frumusețea. Adîncit în jocul ăsta, nici nu-și dădu seama cînd gîndurile i se transformară în cuvinte. Pronunțîndu-le apăsat, cadențate ca un marș învățat în cătănie: Vasile Prostu, Vasile Prostu, Vasile Prostu zburdau în monotonia nici unui client. Pe la al o sută treizeci și șaptelea Vasile Prostu, ușa cîrciumii se deschise și, abia strecurîndu-și umbrela masivă prin deschizătura îngustă, cei doi indivizi, eroi, ce se încumetaseră să vină pînă aici, începură să se scuture după ploaie. Își frecară cu putere cizmele înalte pline de pene și sînge de carpeta plină de pene și sînge. Pe la al o sută patruzeci și cincilea Vasile Prostu, Vasile realiză că nu mai e singur. - Ce-ai mă?, îl întrebă unul dintre mușterii, cel mai înalt și cam slăbănog pentru un țăran muncit. - Eu, nimic. Ce…ce să am? Arăt de parcă aș avea ceva? - Păi ce tot îndrugi acolo, vasile prostu, vasile prostu? - A! Da ce, vorbeam cu voce tare? - Îhî! - Las că vă spun acușica, dar stați la o masă. Vă aduc ceva? - Nu-i nevoie, avem noi, de acasă. Din aia bună, nu poșircă de-a ta. Tu adu trei pahare, că îți fac și ție cinste. Ãsta de vorbise fusese pe timpuri impiegat la oraș. După mișcări părea cam leneș și pe deasupra era și urît. Avea fața ciupită de vărsat, capul cam mare sprijinit pe un gît șubred, lung, osos, de îi ieșea mărul lui Adam așa de mult în față, că, dacă s-ar fi chinuit, ar fi putut să și-l vadă. - Pe dracu poșircă, naiba să vă ia de moftangii. După ce că v-o dau ieftin tot voi cîrtiți. Ar trebui să o pun la un preț să vă usture și fundul, nu numai stomacul. Lasă, n-aveți voi aer să vedeți ce bunătate vine. Am dat comandă. Mîine, poimîine apare. Să vă lingeți pe bot nu alta. Șapte stele vă dă tăticu, de n-a văzut satul ăsta de cînd e el. - Și unde ai comandat așa minunăție mă Vasile, că telefonul nu merge, și de la oraș nici gînd să se-ncumete să vie careva. Că doar nu-s smintiți să le stea gîndul la Vasile cîrciumarul, că n-are el băutură la bufet. - Ba au venit. Și încă ce oameni au venit. La costume, mașină și bodyguarzi. - Vezi mă că îți crește nasul. Lasă-ne cu prostiile și mai bine spune-ne de ce te blestemi. - Păi nu mă blestem, doar mă ocăram. - Da, da, în fine, cum vrei tu. Dar de ce? - Păi din cauza lor. Că au venit aici să cumpere teren și eu le-am vîndut, la preț bun nu glumă, că au zis și ei că se păcălesc, și, să știți, că-s oameni deștepți și cu carte, nu alde voi, mi-au zis și de egipteni și de altele și am făcut și contract cu cauză. - Cu ce mă? - Cu cauză. - Clauză. C.L.A.U.Z.Ã.. Nu cauză. - Așa o fi, cu, cum îi zice? - Clauză - Cu d’aia, să-mi aducă în cont băutură de la oraș pentru cîrciumă. - Bun, bun. Bravos. Și de ce ești prost? - Sunt. Cum să nu fiu. Că am uitat să îi întreb de Ionel și dacă pe la ei pe acolo tot așa...plouă cu ciori. - Da cu ce ai vrea să plouă, cu vrăbii te pomeni. Ce ei sunt mai ai dracu sau cum? Nu tot oameni și ei? Nu tot carne și oase? - Și de unde, mă rog, știi tu că plouă și la oraș? - Păi, n-a plecat domn’ primar și a zis că, dacă acolo nu plouă, vine cu ajutoare, și nu vezi să nu s-a întors? Sigur n-a putut să vie, că venea, că-i serios și nu l-a votat lumea pe ochi frumoși să-l facă prim gospodar în sat. - Da oare prin alte locuri tot așa plouă cu ciori? - Adică pe unde... - Prin lume, pe la străini... - Și noi de unde să știm, măi Vasile. Nici TV-ul nu merge, și nu am auzit nici zodiacul și pe Didina, să ne dea în bobi, nu o găsim, că s-a închis în casă. Zice că asta e de la Dumnezeu și că acu vine Sfîrșitul. O fi plouînd, cine știe, doar n-om fi numai noi păcătoși. De dragul discuției, slăbănogul mai turnă cîte un rînd. - Noroc, noi să fim sănătoși! - Dar de ce ții așa de mult să știi dacă plouă pe acolo? Îți arde de capra vecinului acu, nu ai destule pe cap? - Mă, voi nu vă dați seama? Uite, acum mă gîndesc bine, și rău făcui că am dat terenul ăla. Orb am fost bată-mă Dumnezeu să mă bată. Cei doi primiră întrebarea așa cum se cuvine și se puseră pe gîndit. Vasile bătea nervos darabana pe scîndura șlefuită de atîtea coate. Cîte petice or fi cusut nevestele de a ajuns lemnul așa lucios?, se întrebă în gînd. Scutură apoi capul, vrînd să se lepede de astfel de întrebări neimportante. Lăsă masa în pace și își duse mîna la gură astupînd-o: Vasile prostu, Vasile prostu, Vasile prostu și rînji satisfăcut. Vorbele nu puteau ieși din cauza paravanului cu cinci degete. Era mîndru de el, și pentru a nu pierde momentul, și-l însemnă cu un chicotit scurt. LIVIU NANU ziua cheii aș vrea să propun ziua cheii ne trebuia o astfel de zi să putem aniversa închiderile_deschiderile și toate așteptările în fața ușilor încuiate dacă tot există ziua femeii_mamei_instalatorului și a copilului de ce n-ar exista și ziua asta a cheii sau măcar a șperaclului înscrisă și ea într-un calendar cu o culoare distinctă precum a sfinților roșie sau cu cruce o zi în care indiferent de anotimp sau indispoziții să ne adunăm toți ca într-un templu purtând la gît șiruri lungi de chei fiecare din ele cu propria ușă menestrel la porți încuiate adunat într-o cană de tablă să pot curge printre degete de femeie prelins pe gîturi însetate lipăit de sălbăticiuni copleșit de trofee rugăciunea mea Doamne este „dă-mi ceva anume” (cum cerea j.j. benzul și teve-ul color) să exist printre alții asemenea mie să arunc manifeste peste lume în decor dă-mi o sticlă de vin pentru început ca să-Þi intri în mînă dovedește-mi acum bunăvoința Ta aristocratică fără să pariezi pe mine vis cuminte cu pești de acvariu și aerul deveni dintr-odată irespirabil și verde înotam așadar printre pești carnivori de acvariu trecînd inconștienți dintr-o pubertate în altă secvență ca-ntr-un dans-ritual de șaman însă el sta de-a călare pe-o piatră și zicea: „iată, asta-i povestea pe care-o visați de-un mileniu nu există sminteală mai mare pentru voi, cei închiși într-o sticlă decît respirația gură la gură” aurea mediocritas mortul stă întins la soare fără zvîc și răsuflare cine-i pune lumînare ? e mișto de cel în comă nici nu ‘nvie nici nu moare ce așa filozofie să rămîi în așteptare? în loc să faci sex tu scrii poezii ești tînăr și în loc să faci sex tu scrii poezii și așa te rușinaseși cînd te-am găsit deasupra tastelor de parcă te-aș fi surprins masturbîndu-te în bucătărie te rog nu mai scrie poezii vesele și nici triste nici chiar patriotico-licențioase despre țara mea și-a ta despre cartierul berceni_giulești mirosind a rîntaș și despre eroii neamului bolnavi de icter mecanic hai să mergem la cinema sau să privim ziua de ieri pe fața căreia am aruncat vitriol s-o vedem cum stă în vitrină și-și turtește nasul la noi ăștia de azi și pe urmă poate ne spînzurăm cu un prepuț pe care bineînțeles îl scoți tu dintr-un joben sau din versul acela jmecher (cool?) pe care-l tot porți în buzunar de un an încoace anamneză m-am născut cu o imensă tristețe și trăiesc într-o profundă greață nu știu cine mă poartă de mînă și de ce mă ține în viață țin în mine încuiată o cruce sînt bîntuit de o rea insomnie zile vin și dispar prematur și caduce port pe creștet o falsă tichie nu mă luați în seamă eu trec mai departe am în față trei porți și în mînă o cheie voi deschide la întîmplare și foarte probabil voi găsi o idee elegie Sunt lucruri prea serioase cum ar fi naștereamoartea de care nu ne putem apropia tropăind în ciuda îndemnurilor de bun simț. Ni se repetă mereu datoria sfântă de a fi fericiți datoria de a mângâia pietrele care ne lovesc de parcă toată bunătatea lumii ar sta închisă în ele, sub netedul lor înveliș. . . Întâlnesc tot mai des ființe cu stomac în loc de privire răspândite de-a lungul zilelor albe-negre-albe dar acestea sunt personaje care nu merită nici o descriere și viceversa. Iar eu n-am talentul sau răbdarea de a-mi croșeta singur paradisul de deasupra generația mea în marș forțat să vă dau niște vești despre mine mă-mpiedic de o generație oarbă oarbă și surdă surdă_mută_cheală_șchioapă aveam pe drapele îndemnuri și lozinci de bun simț scrise desigur în șoaptă cu gri-albastru-negrușiverde batracian (vorba lui geană) am luptat pentru democrația senzuală a dormitoarelor am crescut din tăceri țipate în spatele pereților cu graffiti mi-am cumpărat tricouri cu bască am devenit oximoronic dintr-o ironie a soartei bibamus papaliter ce mă-sa cineva-mi spunea că scrie poezie pe tramvaie goblenuri frunze de brad (aia trebuie să fie haiku) poeme de circumstanță și pușcărie desigur glumea un poem fluviu necesită tot parcul auto iată și trecerea de pietoni ca o cămașă aruncată peste matricea comună a poeților rămași în uter un final nefericit ca-n filmele americane cu șvarțenegeri de parcă aici aș fi vrut să ajung în altă viață privește mai întîi în stînga sau nu privi deloc e totuna o roată tot va trece peste pantoful meu norocos în rest sînt bine autobiografie Nașterea mea e o consecință a luptelor dintre vechile triburi. Când șamanii cei buni i-alungau pe cei răi și țeste dușmane ardeau temeinic în vetre auzeam primii cai tropăind prin văi, peste primele, nou-născutele pietre. Trebuia să devin personaj pozitiv ursit să-mi caut prin lume dușmanii Mama-mi cânta printre lacrimi balade Tata-și pitea sub treptele casei banii. Însă eu am devenit cerșetor de cuvinte, de taine, de sensuri pe care le ciopleam apoi din topor și le-așezam cu migală în versuri. Dar acum, vai, când mă văd ștampilat cu cerneală de înger, pe umărul drept într-un fel de instanță mă trezesc inculpat și aștept … primăvară nu mai cred în primăvara aceasta fără culoare, ca dârele melcilor grași încleiate pe ziduri, cum nu mai cred în mandolinele căminului cultural, în ghioceii și zborul păsării de argint, călătoare agonizând în universul meu hibernal de sublime reziduuri nu mai văd în păpădiile din grădină, gingașe decât ochii uimiți ai fecioarei spânzurate-ntr-o seară de un bec pâlpâind apatic pe jurnalul ei de elevă deschis la pagina șaișpe, mâzgălită cu verde în guașe eu simt otrăvuri suave cățărându-se-n mine o sevă, o boare ușoară fanfarele intonează prin parcuri doar marșuri funebre de parcă ne-am decis să-ngropăm amintirile toți traversăm plictisiți primăvara pe zebre… semafoarele-s verzi dar ajungem implacabil sub roți simbioză am o plantă în hol. de fiecare dată când trec prin dreptul ei mă ciupește de mână mici zgaibe discrete adunate în timp un ciudat tatuaj să-mi rămână cred că și-ar dori să o bag în seamă un fel de a-mi spune că este geloasă sau poate intuiția ei vegetală respinge de teamă iubirile mele pierdute prin casă de un timp a-nceput să pălească luând o nuanță de galben bizară dar nici eu nu mă simt tocmai bine dacă voi muri probabil și ea o să moară mi-aș dori cineva s-o planteze deasupra și s-o ude în zile senine am putea face schimb de fluide și gânduri eu din ea și firesc ea din mine să zicem să zicem că în locul acesta stau cel mai bine (într-o poziție avantajoasă ar spune un contabil) pot observa viața printr-un ciob colorat mă studiază și ea pe mine din sens opus adevărul despre mersul trenurilor e mai important decât adevărul staționării lor e doar un fapt divers dintre atâtea altele memorabile unii mai tineri își poartă adevărul personal ca pe un câine în lesă alții așteaptă să le iasă prin buric invocând memoria nisipului din clepsidră * pedealtăparte din muzeu s-a furat tabloul meu preferat probabil paznicii făceau sex sau jucau popaprostu și iar revin la prima impresie că în colțul albastru e mai cald focile și alte animale marine cum ar fi semicoralul și minisirena beta trebuie salvate începând de luni că mersul desculț prin iarbă dăunează grav imaginației iar cuptoarele cu microunde sunt cele mai fericite ființe deși unii preferă fumatul chiștoacelor în vers clasic (de studiat efectul razelor de lună asupra galoșilor de gumă și invers) cuvintele nerostite sunt cele mai interesante la vară vom salva din nou vamaveche… tablou mă apropii cu fiecare respirație de o vârstă a mugurilor uneori mi-e teamă să te pipăi am degete prea fierbinți împleteam la o margine de coșmar singurătăți colective plictiseala mă mușcase de umăr aveam urme de dinți ca un tatuaj I love you forever undeva se stinge o pasăre se închide o ușă o nuanță de gri între două țipete albastre de clepsidră între două rotații de contor îmi salut îngerul îmi salut îngerul în fiecare zi bună dimineața domnule înger îi spun el nu-mi răspunde întotdeauna fac două cafele una rămâne de fiecare dată neatinsă îl întreb de una de alta în general mă interesează viitorul apropiat uneori aud o tuse, un sughiț, o șoaptă peste umărul stâng… degeaba trag cu urechea, vorbește pe o limbă neînțeleasă de mine sau poate eu o ascult într-o cheie greșită și nici dicționare de limba îngerească nu s-au scris încă definiții iubirea mea e ca o plăpumioară dar nu pot acoperi cu ea toate femeile cînd se învelește felicia o descoperă pe ioana la glezne din cînd în cînd mai răcește cîte una și asta mă întristează tristețea mea depinde și de alte reacții viscerale după ce contemplu buricele virtuale îmi apar în minte vîrstele acelea disperat de frumoase pe care din fericire le-am depășit ca un alergător de garduri fericirea e mai greu de descris aș spune că e o pisică neagră ce-ți sare în brațe cînd te-aștepți mai puțin și-ți lasă pe mîini zgîrieturi adînci pe care să le admir mai tîrziu în nopți friguroase învelit în plăpumioara mea de mătase pipăindu-mi iubirile cu degete înghețate visîndu-mi toate visele încă nevisate elegie de iarnă există momente cînd stăm așezați într-un cerc spate în spate fiecare fixează cu privirea un punct parcă dorind să-și țintuiască acolo destinul așa cum fixăm în pioneze anunțuri domestice pe stîlpi tu aștepți cu nerăbdare primul colindător ca pe un înger plecat după țigări acum un an ești un fel de mister bean închizîndu-i ușa în nas și apoi mai este armata aceea de ființe albe și mici primenindu-ți părul și umerii iată prima sau ultima ninsoare îți spui primește cu răsfăț și căldură fiecare fulg fiecare prieten necunoscut agonizînd în palmele tale exercițiu de micțiune poezie postdoomiisto-fracturistă trebuie să beau ceva nu pentru că mi- ar fi sete să beau orice chiar și lichidul amniotic dar acum chiar mi-e sete mă gândesc cum beau soldații în deșert se pișă în căușul palmelor și beau bleah eu am doar pahare de unică folosință mă gândesc la alții cum ling picături de sân ge eu însă fac tușee vaginale cu rotringul apoi scriu poeme așa frumoase că plâng de unul singur o lu- nă întreagă (până la ciclul iubitei) trebuie să beau ceva visez numai râuri și izvoare cu tot felul de ligh- ioane la început doar noaptea acum tot timpul zilei mai ales când trag apa la W.C. după ce-mi vomit toate metaforele trebuie să beau ceva să mă judece toate apele pământului să mă condamne dar eu deja împlinesc o pedeapsă capitală viitorul meu e negru și trist ca o gaură de cur trebuie totuși să beau ceva mai bine decât să mă exprim în parafraze paradigme parastasuri să beau două beri pe care să le piș apoi pe gardul postmodernismului într-un catharsis deplin am să deschid o sticlă de șampanie nu pentru c-ar fi vreun eveniment o deschid așa de-al dracu să mă simt și eu o dată cineva să torn o picătură pe bombeu pentru toți morții care au fost și care vor mai fi (ei sunt cei mai frumoși indivizi pe care-i știu) să ciocnesc o cupă (sau pahar de plastic, anyway) cu primul care-mi bate la ușă trebuie să fie cineva, eu nu mă înșel am simțurile ascuțite ca lama astor cu care am vrut să-mi tai venele în armată și nu din lașitate n-am făcut-o dar încă de pe atunci mai aveam ceva de rezolvat cum ar fi să beau afurisita asta de șampanie evident trebuie să-mi amintesc și cîteva expresii franțuzești mon dieu, mon ami, merde, je m’en fiș suficiente pentru a-mi exprima starea de plictiseală dă bine, pronunția lor îmi relaxează mușchii faciali în felul acesta maschez picătura ce-mi tremură în ochiul drept de la curent, desigur gesturi n-am voie să fac ar putea fi traduse doar mișcarea aceea elegantă de maitre sabreur à la vôtre! a șaptea călătorie de plăcere pornisem într-a șaptea călătorie de plăcere eram încărcat cu țigări și faguri de miere mirodenii, șerbet și bomboane ploiță din gleznele mele crescuse o viță de vie și cârcei de argint, rococo ce bine mă simțeam, ce sublim ce mișto trebuia să ajung la tribul din junglă mai aveam mărgele și idei într-o pungă pe care să le cânt spectatorilor mei ideali în timp ce mă fierb (doar erau canibali) s-au adunat toate femeile lor într-un cerc babe, fecioare desculțe. mă gândeam să încerc ceva, o ghidușie, un număr mai complicat (nu e nici o plăcere să fii digerat) am început să le recit versuri frumoase despre miliarde de ființe și făina de oase care se așterne ușor și brutal ca o ceață speram să-i conving până spre dimineață bunele mele intenții nu erau înțelese ei luau pauze de cafea tot mai dese îmi clocotea deja un picior, o ureche lângă mine mai fierbea o pereche de tineri căsătoriți, în luna de miere pe care-o luaseră fără negociere așa că mi-am recitat mie însumi propriile versuri (mă consolasem după atâtea nereușite demersuri) erau și ei tot un fel de poeți foarte dibaci îmi spuneau din când în când „nu ne placi” mă vedeam recitând în burțile, în mațele lor ale poet_canibalilor |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy