Iată-mă la două zile după lansarea de carte a lui Valeriu Cercel, dacă tot am venit în București cum era să ratez spectacolul "PLUMBUITA" de Sorin Teodoriu, de la Centrul Cultural al Ministerului Administrației și Internelor din București? Citisem o parte din Plumbuita în faza când era doar un proiect, erau multe pagini, era rugămintea autorului să citesc, să încerc să aprofundez, să-i spun cum mi se pare. Era noaptea târziu când căutam să pătrund dincolo de faptul că autorul este Sorin, îmi închipuiam că citesc un autor consacrat pe meridianele literaturii și că, din respect trebuie să fac acest lucru, pot spune acum că era o întreagă învălmășeală, nu reușeam să leg episoadele... dar, i-am spus la final că am mare încredere în el, că totul va fi sintetizat, că va scăpa de anumite pasaje și dacă se va juca pe scenă atunci cu siguranță la repetiții vor sintetiza totul. Și așa a și fost!

...................................................................................................

Taxiuri, explicații unde trebuie să ajungem... undeva pe lângă Primăria Capitalei... mă gândeam la o sală cum găsești acum pe la casele de cultură, dar ne mai înșelăm uneori – surpriză, intrarea fastuasă, holurile cu tablouri, curățenie impecabilă... sala, scaune plușate, scenă destul de mare, o sală pentru un adevărat spectacol. Am ajuns în ultimul moment, mă uit prin sală, persoane de toate vârstele, toată sala ocupată pe ici pe colo câte un scaun două libere, dar privită în ansamblu, mai ales pentru cei de pe scenă era promițător, aveau pentru cine să joace. Privirea mi se rotește, caut poeziști și găsesc pe câțiva, ne facem cu mâna. Gongul de începere... o voce anunță că... suntem rugați să închidem telefoanele... nu mai știu dacă l-am închis, în acel moment eram interesată dacă aparatul foto al Corinei mai are baterii (camera video deja îmi făce probleme, așa a fost să fie, mi-am dorit acest spectacol înregistrat, dar..) luminile sunt în derulare... în acel moment mi-am adus aminte de sala de spectacol de la Cluj, tot de la Centrul Cultural al Internelor, unde a fost Festivalul de epigramă... rememoram…

Primesc un pliant, deschid și citesc: Când urci pe scenă sau pur și simplu vorbești, nu-ți fie teamă de ridicol atâta timp cât transmiți ceva curat, adevărat, ceva care se află în sufletul tău. Nu-ți fie teamă nici de greșelile pe care le-ai făcut vreodată atâta timp cât le recunoști fără ascunzișuri. Privește-l pe cel de lângă tine, fă-l să simtă ce simți tu, ce este în interiorul tău. Ce pornește din inima ta nu poate fi uitat și nici nu se poate întoarce împotriva ta. Fii mereu curat, cinsit și drept. Pare greu, dar merită!

Începe specatacolul, sala se restează pe o liniște perfectă, din când în când mai apare câte un întârziat vrea undeva printre primele rânduri, acolo nu se mai poate... atmosferă de înserare, se aude zumzetul de fond - țârâitul greierilor și ciripitul păsărilor, parcă puțin prea tare față de vocea actorilor, dar regizorul de sunet sesizează la timp... și totuși parcă am fost rugați să închidem telefoanele, eu îl aveam în geantă nu era al meu, sună insistent, parcă deranjant pentru mine ca spectator, îmi zic: o să treacă, se mai întâmplă lucruri din astea chiar și la Biserică... o voce, care fără nici un fel de... din sală răspunde, mi se părea lipsă de respect față de ceilalți spectatori, se apropie de primele rânduri vorbind... da, era Bogdan, urcă pe scenă... și își intră cu adevărat în rol, despre toate acestea nu voi mai povesti, a făcut acest lucru Sorin AICI!!...***





Spectacol în derulare, se aude mocnit un telefon, apoi sunetul unui mesaj telefonic... da, era telefonul meu, citesc: Măriuca, noi suntem afară în fața ușii și nu putem intra!... mă ridic în liniște și ies, da, erau la o ușă, dar nu la cea unde trebuia, cine oare? Daniela Luca și cu o parte dintre poeziștii care au participat la cenaclul de poezie de la Café Deko. Intrăm în liniște și fiecare se așează pe unde mai este liber... spectacolul continuă... cineva plânge în hohote, privesc fețele actorilor de pe scenă, sunt emoționați că au produs o asemenea reacție (și eu îmi ștergeam pe furiș lacrimile, era și cineva lângă mine care lăsa lacrimile să curgă fără nici un fel de reținere…) urmează trupa Pardon... aplauze, aplauze!!!





Apoi continuarea piesei, un alt caz, o altă atmosferă, actorii joacă la fel cu multă pasiune în ceea ce fac... aplauze... sfârșit, așa credeam. Cei din sală îi așteptau pe actori să coboare, probabil în mijlocul lor și așa s-a și întâmplat, strângeri în brațe, parcă se cunoșteau din totdeauna. Înțepenisem pe scaun cu privirea extaziată, nu-mi venea a crede că se mai poate trăi așa intens la un spectacol. Mă ridic, atmosferă incendiară în primele rânduri, mă duc spre Sorin care își lăsase trepiedul și era acum cu camera prin sală, îi spun: dragule trebuie să-mi vorbești de acest proiect, vreau să-mi vorbești cum ați ajuns aici...mi-ai făcut o surpriză grozavă, te știam un om al poantelor, dar aici e multă muncă și seriozitate...Maria, nu azi, dacă vrei poate vorbești cu Dan sau Bogdan, sunt foarte obosit... hai să-ți fac cunoștință cu cineva... Teodoriu, se recomandă, erau cred cei mai tineri dintre specataori - părinții lui Sorin, emoționați și ei precum erau copiii din primele rânduri. Omul Sorin Teodoriu și nu în ulimul rând scriitorul este emoționat, foarte emoționat, ochii lui privesc undeva dincolo de tot ce se întâmplă și-mi vorbesc: uite și tu în sală cum s-au împrietenit spontan, uniți de-o simplă piesă de teatru, de cele două acțiuni ’furate’ din realitate. Cărțile, scenariile, filmele prezintă doar realități din existența noastră și mai ales a copiilor. Ei suferă cel mai mult din cauza noastră, a celor ce putem greși atât de ușor.





Îl las pe Sorin, toată lumea vine la el să-l felicite, da, nu e momentul acum, poate mai târziu, dar acel târziu știam eu că... de undeva din sală apare Camelia, era cu ochii înroșiți de plâns... ce s-a întâmplat? Tu ești cea care cunoșteai cel mai bine subiectul piesei, cum așa... nu Maria, a venit la mine unul dintre copii instituționalizați și mi-a vorbit despre el și despre viața lui. Nu pot să cred că se întâmplă așa ceva... Da, se întâmplă și exemplele din piesa lui Sorin sunt realități, așa că... nu se dau ieșiți din sală nu mai reușesc să-și termine ce au de povestit... cineva propune să sărbătorim momentul la o bere... iar taxiuri, o anume locație, dacă nu sunt din București mă las în grija celorlalți, știu ei mai bine ca mine unde mergem. Am ajuns, îl las pe Sorin, îi citesc pe față oboseala, doar el și cei din jurul lui știu căte eforturi a implicat acest spectacol.





Nu pot pleca de aici, fără să aflu câte ceva, ce poate vă interesează și pe voi. Reportofonul își face datoria, mă adersez celui care știu sigur că oricât de obosit este nu mă va refuza.

- Bogdan eu te-am cunoscut pe tine ca actor cu mult înainte de Plumbuita, atunci făceai parte dintr-o altă formație de teatru, iar acum te regăsesc în Asociația Culturală InDArt, îmi poți spune ceva de evoluția ta?

- Noi doi ne-am cunoscut altfel, ne-am cunoscut într-un Crepuscul de Lumină. A fost momentul în care sufletele noastre s-au atins în zbor și de-atunci zboară aripă lângă aripă. Nu m-ai cunoscut ca actor, ci ca un biet copilandru care vroia să scoată capul afară în lume și să îi spună că are și el un suflet care simte... Atunci m-ai găsit, ascuns într-un colț al site-ului poezie.ro. Au trecut doi ani de-atunci, doi ani în care ai fost mereu alături de mine și m-ai îndrumat către lumină și către lucrurile frumoase. Chiar dacă eu am luat-o câteodată pe arătură nu te-ai supărat pe mine, tu nu te superi, ci ai încercat să mă ghidezi către drumul cel bun. Acum pot spune că, în sfârșit, voi încerca să strig spre lume, să îi spun că ceea ce se întâmplă în poezia românească e greșit, de-abia acum mă simt pregătit să înfrunt lumea. De altfel, știu că te am și pe tine alături de mine să mă susții. Acum doi ani, când am început amândoi acel joc de gânduri lumea s-a uitat cruciș la noi, crezând, poate, că avem o aventură. Þii minte discuția? Tac, nu spun mai multe. În fine... Ideea e că tu m-ai cunoscut ca poet și nu ca actor. Poezia e cea care ne-a legat și nu admirația ta pentru talentul meu actoricesc. (tac și ascult, m-a emoționat, mi se derulează amintirile… dar nu-l opresc)





În doi ani s-au schimbat multe lucruri, și așa cum era normal, lucrurile s-au schimbat în bine. Acum doi ani făceam parte din trupa UNDA, condusă de regizorul Dan Victor, un om cu un adevărat talent. Singura lui problemă era că nu făcea față bine staturii lui. L-am cunoscut pe Dan în toamna lui 2002. Vroia să facă o trupă de teatru profesionistă. Ne-a expus ideile lui despre teatru și despre tot ce înseamnă creația artistică, mi-a plăcut și astfel am plecat la drum. Timp de aproape 2 ani am învățat, de fapt, mai bine aș putea să spun că am furat din ceea ce înseamnă să fii actor, să fii regizor. Singurul proiect la care am lucrat a fost „Inimă în Gaz”, o adaptare după Tristan Tzara, proiect la care am muncit aproape un an de zile, dar munca ne-a fost pe deplin recompensată prin vorbele frumoase și de laudă aduse după premieră. Au urmat în decurs de câteva luni vreo 7-8 spectacole, date în diferite cluburi din București, dar și un spectacol lectură la Muzeul Literaturii Române.





Unul din visele mele a fost să fac regie iar întâlnirea cu acest om m-a ajutat foarte mult, de aceea, îi mulțumesc pentru tot. După experiența UNDA, îmi propusesem să plec din București, imediat cum termin facultatea, dar exista și o portiță de scăpare, aceea că, dacă aveam să mă implic în orice act artistic, trebuia să rămân aici... Anul trecut, în 2005, l-am cunoscut pe Dan Simion, care conducea o trupă de teatru, de fapt, Trupa de teatru AMATOR Toma Caragiu a Universității Politehnica București. Am mers, am văzut despre ce e vorba și mi-am zis că așa ceva poate fi făcut în timpul liber. Încă eram hotărât să plec din București după terminarea facultății și nu vroiam să mă implic foarte mult în teatru. Mă resemnasem cu ideea că teatrul nu e de mine. Doar că soarta nu a vrut asta. Am început prin a juca „Ursul” de A.P. Cehov, piesă care a fost receptată destul de bine de public.





Legătura între mine și Dan, de data aceasta Dan Simion, s-a strâns și mai mult, devenind prieteni, și astfel, în toamna anului trecut, după premiera spectacolului „Ca-n Filme” de Mușatescu, a venit prima idee de asociație culturală. A trebuit să treacă aproape șase luni ca ideea noastră să fie pusă în practică, și după multă muncă pentru toate hârtiile care trebuiau făcute și după ce am înjurat bine birocrația din România, Asociația Culturală InDArt s-a născut, și ca orice nou născut avea nevoie de feșe, de scutece, de biberoane, pe care am încercat să le achiziționăm prin manifestările noastre artistice.





Pe lângă noi doi, eu și Dan, am reușit să aducem în echipa noastră și alți oameni care au fost dispuși să lupte pentru ideea noastră. Silvia Simion, cenzorul asociației, Petrică Bărăgan, webmaster, Cristina Ghiță, trezorier și Sorin Teodoriu, care a devenit consilier de imagine și relații publice. Primul spectacol dat sub titulatura InDArt a fost un spectacol dedicat lui Eminescu, un colaj de poezii adunat de Cristi Vasilică, membru InDArt, iar realizarea artistică a fost făcută de mine și de Dan. Toți membrii InDArt de la vremea aceea, adică vreo 20, au fost pe scenă, ceea ce cred că a însemnat destul de mult pentru ei. Spectacolul a avut un real succes. Acum când povestesc lucrurile acestea îmi dau seama de câtă muncă a fost nevoie, din partea tuturor, să ajungem aici.




- Cum au fost aleși cei care fac parte din InDArt?

- Membrii InDArt, sunt și membrii trupei de teatru AMATOR „Toma Caragiu”. Sincer, nu a fost nevoie de o selecție anume, ci doar de o selecție naturală. Drept dovadă, dacă la începutul anului erau aproape 23 de membri în trupă, azi au mai rămas 15. Au plecat mulți, care nu au făcut față, au venit alții. Dar așa stă situația într-o trupă de teatru, nu avem ce să facem. Sunt unii copii care au plecat pentru că nu au primit rol într-o anume piesă. Asta e! Dacă nu au înțeles că pentru a avea un rol e nevoie de muncă și iar muncă. Membrii trupei sunt în general copii de liceu, puțini fiind cei care depășesc 20 de ani. Datorită experienței căpătată în trupa UNDA sunt capabil să îi învăț câte ceva despre teatru, despre ce înseamnă să fii un actor, și despre munca actorului cu sine însuși. Facem multe exerciții împreună și încercăm să pătrundem în lumea fascinantă a teatrului. Ce aș mai putea să spun despre ei? După aproape un an de muncă împreună, eu și Dan, am reușit să le insuflăm dragostea pentru teatru, dragostea pentru artă și mai mult, am reușit să le dezvoltăm o mentalitate de artist.





Arta se realizează cu multe sacrificii. Pentru asta, primul lucru sacrificat e timpul liber. Repetițiile se fac sâmbăta și duminica, de dimineața și până seara. E o muncă grea dar cu multe satisfacții. Cine crede că a face teatru, sau artă în general, e simplu, se înșeală amarnic. E nevoie de foarte multă muncă și răbdare. Eu consider că talentul e foarte puțin important și aici nu mă refer doar la talentul actoricesc sau regizoral, ci talentul în general. Sincer, eu nu cred că am talent actoricesc iar tot ce știu eu acum, e rezultatul muncii mele. De aceea, sfatul meu este să se muncească mult, fie că e vorba de teatru, fie că e vorba de literatură, dar literatura e o altă poveste, care nu e subiectul discuții noastre. Aș mai vrea să zic ceva de InDArt. InDArt nu înseamnă doar trupa de teatru. În cadrul InDArt se mai regăsesc: trupa de muzică PHEOBUS, o trupă de dans, suntem în colaborare cu o agenție de modelling care oferă cursuri copiilor. După cum se vede, InDArt nu stă degeaba, InDArt încearcă pe toate căile posibile, care țin de artă să se facă cunoscut, și asta datorită unor oameni care cred în ideea InDArt.





- Mă interesează în mod deosebit cum s-a realizat colaborarea voastră a InDArt-ului cu acest proiect numit Plumbuita. De fapt cine este coordonatorul?

-Aici sunt foarte multe de vorbit. Ideea a venit de la Sorin Teodoriu, care cu ceva vreme în urmă s-a hotărât să scrie o piesă pentru copii, despre problemele pe care le pot avea aceștia. El ne-a propus acest proiect, care se numește Plumbuita, după numele piesei. Am citit, ne-a plăcut, și am hotărât să pornim la drum. Coordonatorul proiectului este Dan Simion, care împreună cu Sorin au umblat să aranjeze spectacolele pentru copii sărmani. În concordanță cu obiectivele InDArt, adică să ajutăm copiii din centrele de plasament și din zone defavorizate, am reușit să aducem la premierea spectacolului aproape 50 de copii de la centrele de plasament din București. La acest spectacol s-a muncit aproape 3 luni, o piesă de aproape 2 ore. Sincer, eram destul de reticent în ceea ce privește capacitatea noastră de a rezista pe scenă 2 ore, dar spectacolul a ieșit bine, și am reușit să aducem zâmbetul pe chipurile copiilor orfani și nu numai.





Spectacolul se va juca și la Craiova, la teatru Liric, și de asemenea în localitatea Poienari, de lângă București. Dan Simion a reușit să țină din frâu evenimentele legate de acest proiect, coordonând foarte bine. Eu mă aflu în plină pregătire pentru examenul de licență și nu am reușit să ajut prea mult la acest proiect, de aceea sunt mulțumit de cum se prezintă lucruri la acest moment, iar faptul că ecourile acestui proiect răzbat în toate colțurile țării mă face și mai mândru că sunt un InDArt, că reprezint o bucățică din inima acestei idei. Cum am spus mai devreme, dacă nu era Dan, care m-a încurajat să merg mai departe pe acest drum, al artei, drum care îmi era predestinat, probabil acum nu aș fi mai fost în București. Dar așa cum spun eu, ce-i al meu e pus deoparte și nimeni nu va putea să mă dea deoparte.





Proiectul Plumbuita reprezintă primul nostru proiect, e cel care spune lumii despre noi și despre ceea ce vrem să facem, să o oferim o bucățică din sufletul nostru tuturor celor care vor să primească, dăruim bucurie, căldură și lumină pentru a primit înapoi mulțumirea din inimile voastre, a publicului și a acelor oameni care sunt alături de noi. InDArt nu se va opri aici, suntem la început de drum, un drum lung, cu multă muncă, pe care îl vom parcurge pentru cei care au nevoie de noi.

- Ca să nu ne lungim prea mult , care sunt impresiile de după spectacolul din sală… Cum au reacționat spectatorii, fiindcă am văzut că erați asaltați de ei?

- Da, asta a fost un lucru extraordinar, am văzut pe chipul copiilor fericire și emoție că pot sta de vorbă cu personajele de pe scenă. Alecu a fost cel mai iubit și Georgiana. Erau copii care îi spuneau că e norocoasă, că și ei ar vrea să aibă părinți dar nimeni nu-i vrea. Plângeau. Îți dai seama ce era în sufletul nostru? Realitatea care am prezentat-o noi pe scenă era infimă față de dramele pe care le trăiau acei copii nevinovați. Dirigintei i-au spus că ar vrea și ei o dirigintă ca ea, caldă și apropiată de elevi. Mihai a fost asaltat, îi spuneau că și iei mai iau din când în când bătaie de la îndrumători și că nu le place. Atâta inocență se ascundea în spatele sincerității lor, că pentru mine era ceva ireal. Lui Alecu i-au spus că trebuia să îl bată mai tare pe Elefterie, că a fost prea blând cu el. În timpul spectacolului, când a fost scena în care Georgiana a aflat că e înfiată, cineva a început să plângă în sală, timp de câteva secunde nu am știut ce să fac, pentru mine a fost un lucru extraordinar, nu-mi venea să cred că a mișcat-o atât de mult ceea ce se întâmpla pe scenă. Timp de 10 minute actorii s-au îmbrățișat cu publicul și au stat de vorbă. Copii le povesteau despre ei și despre ce se întâmplă la ei la școală. Atunci am realizat că viața e foarte dură pentru ei și că ceea ce vrea InDArt să facă e un lucru extraordinar, uite un motiv în plus să mergem mai departe și să încercăm să răzbatem în lumea asta a mâncătoriei și a invidie. Noi avem un scop nobil iar dorința noastră de a ajuta e foarte mare și sunt convins că vom reuși. Spectacolul e o combinație, zic eu reușită, între momentele comice, și momentele dramatice. Piesa lui Sorin e excepțională și se adeverește încă o dată că e un scriitor desăvârșit, care stă la ușa recunoașterii literare. Îi doresc pe această cale să reușească. Are talent și mai presus de asta are un suflet extraordinar!





- Proiecte?

- Proiectele sunt multe și țin de toate ramurile InDArt. Din punct de vedere al teatrului, sper să reușim să oferim căldură multă oamenilor, asta e dorința mea cea mai mare. În iulie, vom începe un proiect cu școala din Poienari, unde voi merge, eu sau Dan, în funcție de timp și de problemele care mai sunt în București, să îi învățăm pe copiii din localitate câte ceva despre teatru. Ne vom juca mult și după câteva săptămâni ei vor putea să își cheme părinții și rudele la un spectacol în care vor juca. Nu știu acum ce piesă va fi, dar va fi una sigur. Acesta e un proiect pe care vrem să îl extindem la cât mai multe școli, fie din București, fie din provincie. Singura mea dorință e să nu întâmpinăm probleme de mentalitate, cum mi s-a întâmplat. Un exemplu ar fi acela că eu nu am diplomă (probabil de actor aș spune eu), ceea ce pentru mulți înseamnă o barieră. Vreau să menționez faptul că tot ceea ce face InDArt pentru copiii e gratuit. Noi nu cerem bani ca să îi învățăm teatru, noi nu cerem bani ca să jucăm un spectacol undeva. Lucru ăsta e foarte important într-o lume în care banul guvernează. De unde avem bani? Păi, nu prea avem bani. Încercăm să apelăm la oameni care au sufletul mare să ne ajute cu o sponsorizare ca să reușim să cumpărăm decoruri sau să le plătim copiilor din trupă deplasarea până în localitățile unde jucăm. E greu, dar sunt convins că peste ceva timp, o să întâlnim oameni dispuși să ne ajute, oameni cu suflet mare.

Vreau să menționez încă o dată legătura strânsă cu Sorin Teodoriu, care ne scrie piese și reușește să o facă mai mult decât bine. Acum sunt în lucru mai multe schițe scrise de el, de asemenea, sunt și altele care au fost prezentate într-un spectacol de divertisment din toamnă. Și sunt convins că această colaborare va dăinui. Noi ne pregătim pentru următoarele spectacole. Ãsta e lucrul cel mai important. Și sunt norocos că sunt copii în trupă care vor să facă artă și care, chiar dacă au vârste fragede, sunt dispuși să își sacrifice timpul liber pentru asta.

Alte proiecte. Ar trebui să spun ceva despre mine. În primul rând vreau o vacanță. Am nevoie să îmi încarc bateriile, toată agitația din ultima vreme m-a epuizat. Proiectul de diplomă, serviciul, Plumbuita, spectacolele, totul... În schimb, sunt foarte fericit, că sunt încurajat de oameni care mă ajută și ne ajută să facem lucruri frumoase. Dacă InDArt nu ar fi o familie mare și frumoasă, nu cred că am fi azi aici. După o realizare, se uită munca, se uită nervii și stresul, și ne bucurăm cu toții de un lucru bine făcut și de ecourile pe care l-a avut.

Vreau să îți mulțumesc Maria pentru posibilitatea de a mă destăinui în fața oamenilor, și de a mulțumi tuturor celor care sunt alături de noi. Și le transmit tinerilor, care vor să facă artă, indiferent că vorbim de actorie, literatură, pictură, muzică, etc., să muncească mult, pentru că doar prin muncă un artist va reuși să se facă auzit și nu doar prin talent. Dacă au ceva să spună să spună, dar să fie pregătit pentru reacțiile cârcotașilor și a celor care vor doar să distrugă o muncă, o idee... un suflet.

Doamne Ajută!