Kynismul antic ca întrupare a învățăturii

Ca prim materialism și existențialism, kynismul antic constituie un stil de argumentare care derutează și astăzi gîndirea serioasă – joc satiric vesel, murdar, ordinar, impertinent.

De fapt, rostul învățăturilor filosofice este să se întrupeze, să devină viață conștientă, viață pătrunsă și formată de stări de spirit. Contrar idealismului rău înțeles care pune oamenii să urmeze idealuri de neatins, terorizîndu-i cu o moralitate imposibilă și devitalizantă, kynismul mărturisește prin persoană, prin comportament, prin învățătura încorporată a vieții: dă frîu liber vieții emancipate de teroarea abstracțiunilor radicale și neviabile, unei învățături care este simptomatică și manifestă – energie descătușată.

Teoria superioară, care taie irevocabil legăturile cu întruparea materială, este provocată de teoria implicită și subversivă de jos, apogeu și pantomimă grotescă a întrupării practice. Rezistența vesel-dezamăgită împotriva jocului măsluit al discursului, a înșelăciunii abstracțiilor idealiste și a insipidității schizoide a gîndirii autocentrate lovește cu forța ucigătoare a satirei minciunile aflate acolo unde se cred în siguranță, în spatele măștilor autorității.

Dacă filosofia simulează doar că trăiește ce spune, a spune chiar ce trăiești este de domeniul impertinenței. Idealismul rigidizat al minciunii ca mod de viață nu poate fi zdruncinat decît de agresivitatea bufonă și nerușinarea sfruntată a celor suficient de liberi să trăiască fără să facă apel. Calitatea impertinenței, dincolo de acuzele unei lungi liste sinonimice, este îndrăzneala provocării, inițiativa, curajul, înfierbîntarea. Reacția. Reflexul spirtual.


A vorbi și a trăi

Argumentația kynică este cel mai adesea aceea a gesturilor – fizionomică, pantomimică, înscenare, farsă, clovnerie. Reflecție esențial plebee, impertinență combativă. Rostirea adevărului devine o chestiune de curaj și risc public, sfidarea capătă astfel tensiune morală. Satira aduce un climat de relaxare a raporturilor cu adevărul, de distanțare afectivă, chiar dacă idealismul îi va răspunde camuflat în indignare (care va merge pînă la debarsarea de impertinent).

Kynicul nu vorbește împotriva idealismului aristocrat, ci trăiește împotriva lui. Polemica teoretică este înlocuită de dispreț. Dialogul minților este depășit înspre unul total în care materialismul existențial poate veni cu argumentele vieții. Spirit suveran, kynicul trăiește o hazlie constiență de sine, buna dispoziție a unei religiozități ironice. Nu contrazicerea îl ambiționează, ci ingenioasa afirmare de sine.

Adevărul se poate spune și implicit, prin comportament, prin ceea ce pare bizar, comic, ingenios ieșit din rutină. Pentru ca asistența să fie nevoită să se întrebe: și ce înseamnă asta, ce vrea să spună cu asta?

Materia vie (doar o urmă, umbră, întinare a ideii, care de undeva de sus, strălucind, justifică ordinea socială) se revoltă și încearcă să-și ia revanșa, să se impună dincolo de discursul academic ca trup treaz și suveran, ca reflecție senină, veselă, vitală, încîntată de efectele derutante pe care le produce nuditatea trăitului.

Provocarea impertinentă în spațiul public, singurul loc unde depășirea aroganaței idealiste poate fi inteligent înfăptuită, răspunde unui idealism al puterii fără acoperire care subestimează drepturile (și puterile) concretului. O totală angajare dialectică înseamnă aici a urina împotriva vîntului idealist (șovăitor și fîsîit). Revoluția culturală kynică este subversivă, ea scoate la vedere și valorizează inferiorul, ascunsul, privatul. Dă pe față naturalul și senzorialitatea reprimate pînă atunci. Ca o contrapondere la sferele înalte și abstracte ale alienării politice, sociale, economice.


Schizofrenia intelectuală

Distrugerea principiului întrupării este un produs al schizofreniei creștino-burghezo-capitaliste. Dacă valabile sunt doar plăsmuirile spirituale și purtătorul lor e totdeauna deplorabil, intelectualul penitent nu face decît să se manifeste ca un animal cerebral schizoid, sfîșiat existențial, ca o inteligență bună doar să facă mercenar orice corvoadă socială.

Artele sînt cele ce păstrează impulsul spre întrupare sensibilă creînd omul ca ființă întreagă, care rîde și plînge, gustă viața și se bucură de ea. Care sfidează zeii și legea. Ele își trag sevele din marele amoralism al naturii.
Arta trage mereu cu coada ochiului la viață, la secretul ei pulsatil, la întregul extremelor, la echilibrul dinamic. Verismul sensibil, negația, realismul, expresionismul sunt stiluri ale nudității, țipătului, latențelor.

Societatea cultivă o relație ambivalentă cu arta folosind-o, dar limitînd-o, printr-un amestec de politică premeditată și reglare spontană, la a nu deveni dăunătoare membrilor utili ai societății umane. Doar o mică minoritate reușește să facă transfuzii salvatoare între viață și artă (pe un fel de model al boemei).

O regulă a dispersiei artei și spiritualității este aceea că autenticul, viul își propagă impulsul de la elitele receptivității către mase din ce în ce mai slăbit, mai deteriorat, mai vlăguit, mai puțin virulent. La nivelul consumului de masă totul devine imitație ieftină, kitsch.


Nesupunerea și zîmbetul echivoc al ordinii

Energia negației este una vitală rezumată în sfidarea formulelor simple: ei și! și ce dacă!? de ce nu? – formule care tind să arunce în aer orice false pretenții. Ceea ce are putere poate să-și permită libertatea, trebuie să fie mereu pregătit să spună, la momentul potrivit, nu.

Miezul energetic al impertinenței kynismului este nesupunerea. Manifestă, frustă sau subversiv-ascunsă, a jumătăților de măsură, a abaterilor microscopice de la normă. Practică îndărătnică, perseverență de sine, mică artă de a trăi prin rezistențe, descărcări, uneltiri.

Impertinența puternicilor tinde să-și exercite privilegiile și libertățile senioriale mai degrabă fără ostentație, cu un anume tact. Idealismul este simultan ideologie și mascaradă. Masca e ridicată parțial, cu eleganță, cu un zîmbet echivoc: asta-i viața, trebuie să fie ordine și disciplină! Noblețea obligă la o avertizare binevoitor-amenințătoare. Cinismul e în serviciul public, practică un pic de iluminare și se deconspiră în chiar exercițiul cinic al puterii.

Valorile fundamentale și pretextele se întrepătrund voios și monstruos în discursul cinic al puterii. Cinicii serioși își ironizează propriile legitimări. Birocrația funcționărească, integrații luminați, conformiștii inteligenți și instinctivi sînt ilustrarea superlativă a conștiinței schizoide care amestecă fără nici un scrupul motive de neconciliat – lumini și reacțiune – ale cinismului funcțional și ale vieții private.


Deriva conștiinței comune

Conștiința comună începe să fie bîntuită de sindromul agentului secret, ba chiar al agentului dublu. Între loialitățile și convingerile celor angajați, salarizați sînt fisuri de netrecut. Ei joacă o mulțime de roluri ireconciliabile în care nu cred decît funcțional. Cred și se cred pe moment orice fără să mai știe la modul serios dacă persoana lor este mai mult decît un mozaic friabil, fără chip și consistență.

Istoric, impulsul kynic, impertinența, se păstrează în carnaval, universitate, boemă, factori ai veselei recalcitranțe. Îndrăzneala, obrăznicia, turbulența, suspendarea sau amînarea seriozității își găsesc înăuntru lor spațiul unei perpetuări cu lungă și veche tradiție. Este spațiul unui moratoriu psihosocial în care se pot descărca și exprima crizele de adaptare – loc de tranzit, oază provizorie a descătușării unde încăpățînarea, devierea, critica și satira sînt permise.
Astăzi societatea a intrat într-un stadiu al seriozității organizate, în care spațiile de manevră pentru trăirea luminilor kynice s-au redus considerabil. Se trăiește un realism morocănos, suspicios, cochetînd cu cinismul indiferenței. Nu mai au căutare provocările și bizareriile, inteligența e obosită, schizoidă și lașă, masca publică e împietrirea, obsedată de și închisă asupra realităților dure.


(acest text este urmarea articolelor:
Cît de des te întrebi dacă nu ești la fel de cinic ca toți ceilalți?,
Cît de lesne devine rațiunea cinică ,
Kynismul antic. Diogene din Sinope ,
Cinismul seniorial. Lucian din Samosata,
Cunoaștere științifică și realism. Experiență a vieții și îndrăcire
Cinismul seniorial la Marele Inchizitor al lui Dostoievski
Lecția existențialismului heideggerian
Psihosomatica spiritului vremii
Zorii cinismului modern
și
  | index