Aurelian Chivu și-a scris volumul de versuri Invulnerabilul (Editura Coresi, București, 2000) într-o excelentă dispoziție presocratică. Deliciul său este joaca ingenioasă cu concepte și noțiuni, croșetarea abstracțiunilor: „preexistând în tot ce nu-i sau este/-transcendem în fantome și himere”. Tot apăsând pe aceeași clapă cu rezonanțe profunde, impresia obținută la prima audiție este de incantație liturgică: „Ãsta - sunt Eu,/Asta sunt Eu,/de față și-n Lipsă,/ vulnerabil invulnerabil,/pieritor, nepieritor, pretutindenindu-mă/ca Eternitatea! Manifestatul/Nemanifestatul,/Existentul-Inexistentul”. Mai puțin melodic decât Cezar Ivănescu și mai redus geometric decât Nichita Stănescu, Aurelian Chivu punctează la capitolul exotismului ezoteric, oscilând între mistica budistă și mitologia greacă: „Sunt fierul providențial, invulnerabilul,/fatalul și predestinatul fier din vârful lăncii/sau al săgeții cândva muiat de Heracles/de-a dreptul în sângele hidrei de la Lerna./Scurtă îmi va fi viața, mai scurtă ca o spadă/sau o săgeată de Hefaistos lucrate,/dar invincibilă, nelumească, eretică”.
Gongul acestei poezii, deși făurit din metal lejer, poate stârni anumiți fiori, cu condiția să nu fie izbit prea des. O poezie puternic intelectualizată, discursivă și silogistică, se adresează în mod evident persoanelor cu gusturi clasiciste și mai puțin celor mulți și contemporani; cu alte cuvinte: „de-acum, Himera, n-o să ne mai/aștepte, Bellerophon!”. De altfel, autorul nici nu-și face mari iluzii în acest sens, umorul său – cam vulnerabil în evanescența lui– fiind concentrat în avertismentul: „Contemporani, nu-mi tulburați eternitatea!”
Avem de-a face, așadar, cu un scriptor classicus, iar nu proletarius, un poet conștient de implicațiile și complicațiile acestui gen de ars poetica. Dovada lucidității? – „cel ce nu se are pe sine,/cel ce nu este-n cel ce este,/lipsă-n delipsă/eternitate, eternitate!”. Deși parcă nu i-ar sta rău acestui bastion poetic cu boneta roșie a lui Hugo, noi nu putem decât să ne înclinăm în fața purității și a dispoziției metafizice, dorindu-i artistului să soarbă cât mai des din acel șuvoi de inspirație ce izvorăște din „asii, africi și indii cu elefanți și-naripate cămile/spanii și-arabii cu invincibili cai/și persii, nesfârșite persii”.