Sâmbătă, 28 octombrie 2006, la ora 14.00, Cenaclul Agonia se va continua în același decor al „artei boierești”. Discuția se va desfășura en detail, moderată de Felix Nicolau. În program vor fi prezentați și doi autori, un cunoscut poet – Traian Călin Uba - și un tânăr prozator – Cosmin Dragomir.

Publicist, traducător și redactor de carte, Traian Călin Uba este cunoscut ca poet prin volumele sale „În acte, ești viu” (editura „Dharana”, București, 2001), „Tifla” (editura „Dharana”, București, 2004), „Și totuși, rodim” (în curs de editare la editura „Paralela 45”).

Un talentat intervievator, bun eseist, un critic în devenire, fin și cu tăietură precisă, Cosmin Dragomir scrie și o proză captivantă, în care se remarcă îndeosebi cunoașterea umanului, cu tarele și ascunzișurile lui, observat minuțios în spațiul său de viață.

Dar să lăsăm să vorbească textele autorilor, noi ne vom pregăti instrumentele de analiză, și vă așteptăm impresiile, comentariile, părerile în spațiul alocat comentariilor, sau pe adresa [email protected], dar mai ales sâmbătă, life, la Cafe Deko.
Tot pe aceeași adresă puteți trimite textele dumneavoastră care vor fi prezentate în următoarele ediții ale cenaclului.



Traian Călin Uba



Șeherezada


Au adormit cu toții, iarăși –
e semn că basmul le-a plăcut …
Atunci, pentru cine, Șeherezada în noapte încă mai spune?!
Ar putea găsi, după datină, un răgaz pentru frângere!

Orice cuvânt, acum, îngrașă pustiul.
Noaptea dospește. A câta să fie?
Nici ea nu mai știe. Oricum, nu ea își numără nopțile;
rostul ei e doar să Rostească …

Chipul i s-a sleit,
obrajii s-au scurs,
vocea abia mai mocnește.
Au rămas numai spaimele și zăpada
din Șeherezada.


Lecția de democrație


Democrația se învață la bloc –
unde stridențele de tot felul se tolerează reciproc,
mai ales la sfârșitul săptămânii, când nevasta curăță cu aspiratorul
toate aspirațiile din care s-a ales praful.

Aici singurătatea e un delict foarte grav
pentru care sectoristul de pe palier
te dă urgent la reeducare,

până când o să-ți scoți și tu, în pijama, burta la iarbă verde, în fața blocului,
supraveghind laolaltă mititeii și fleicile care sfârâie
pe grătarul dintre gunoaiele neridicate;
tolerați ca spectatori, pensionarii înghit hieratic în sec
în timp ce câinii maidanezi vin să le lingă frustrările.

Gândacii și șobolanii, după ce-au învățat și ei temeinic lecția de democrație,
mijesc slugarnici din pubele
spre masa stăpânilor zilei
de la care așteaptă niște resturi mănoase.

Numai copacii scheletici –
singurii cărora schimbarea de climă nu le priește –
refuză să se integreze în tabloul bucolic.
Solitari prin vocație, în semn de protest
ei nu mai întind către cer nici o frunză




Clandestinitate


Stângaci și crispat jolly-joker
care te dai peste cap
ca să-ți ascunzi puseele sinucigașe,
ia seama : când gunoiul îți face șmecherește cu ochiul,
nu fi elitist;

zâmbește-i măcar din priviri,
democratic,
ca să nu-și vadă-n tine negația!
Altminteri, specia
pe care disperat încerci s-o imiți
va lua notă cu indignare de faptul că nu-i aparții,
și atunci să te ții! …




Proscrisul


Ce e patria? Densitatea singurătăților pe metru pătrat?

Poate că ar fi mai bine să spun
cine e patria,
acum, când dat îmi este să știu, cu certitudine,
că aparțin unei alte specii, pe cale de dispariție,
căreia Dumnezeu se-ncăpățânează, însă, să-i facă respirație artificială…

De-aceea, zilnic, iau patria cu mine,
în intimitatea celui mai compact exil,
și-aici, în miezul ascunsului,
la marginea unui țărm de inimi, aștept
vremea repatrierii.





Tifla


Un pumn de somnifere e prețul
împăcării mele cu tot ce nu mă pot împăca :
răstălmăcirea și șușoteala,
intimitatea cu gunoiul care unește
țiganii cu milițienii, procurorii, politicienii, ziariștii și popii,
într-un cuvânt curva cea mare,

neapărat evlavioasă și doctă,
cu biblioteca în întregime legată în pielea
intelectualilor care au sictirit-o,
cu closetul aseptic, cu aer condiționat,
cu bideul de aur,
în bordelul ei hiperinformatizat
ticsit de iconițe și crucifixuri…

Tifla este ceea ce nu mi se iartă,
comportamentul meu de om liber.
Problema nu e că mă înec,
ci că mă-nghite, cu tot cu tiflă, mlaștina unei latrine;
mi-au mai rămas doar nările afară…

– Nu-ncerca să mă scoți la liman,
ca să nu te trag după mine.
Scuipă și fugi!
Dă-le cu tifla până-n ultima clipă!
Doar asta-i înnebunește: libertatea
de a da cu tifla.




Imposibila stingere



În urma mea, obiectele sunt, iarăși, la locul lor,
respectând distanțele cuvenite.

( Obiectele sunt întotdeauna la locul lor;
natura moartă nu cunoaște zbaterea
neîmblânzitelor noastre paradoxuri:
apropierea care îndepărtează,
îndepărtarea care apropie…)

E liniște ca-ntr-un tablou flamand :
desenul cuminte, culoarea smerită,
simetrii minerale… Nici țipenie de dorință…
Ce vie natură moartă!




Indicatorul


Potecile, toate, sunt înghițite …
Vântul spulberă zăpada,
îngrămădind troiene tot mai mari, la răscruce …
Totuși, indicatorul încă se mai zărește :
un stâlp vertical, înfipt în pământ,
și, către vârf, în formă de cruce –
săgețile orizontale, inscripționate.

Scrisul, însă, nu se mai vede;
peste cuvinte-a plouat, a nins, s-a prins gheața …
Cine să elibereze cuvintele salvatoare?

Doar un rătăcit, cu-adevărat disperat,
a cărui viață depinde numai și numai de-aceste cuvinte,
lipindu-și trupul în viscol de stâlpul indicatorului,
cu brațele larg desfăcute, ocrotitoare, deasupra scrisului,
ar putea topi gheața de pe cuvinte,
în căldura acestei îmbrățișări –
una cu crucea.





Carpe diem


Era unul din acei cocoși făcuți pentru luptă.
În ogradă,
se plictisea de moarte.
În absența unui adversar,
îi era lehamite
sa calce găinile
și să vestească zorii.

De-aceea, când l-au luat pe sus,
nu s-a zbătut
și n-a deschis gura
nici când i-au întins aripile,
l-au apucat de cap,
i-au întins gâtul
și-au început să i-l taie…

Descăpățânat dar liber,
cu sângele-n volburi, țâșnindu-i spre cer,
își trăia clipa.




Sfârrr, sfârrrr…


Lasă-mă –
spuse leneșă pisica –
vreau să mai dorm,
sfârrrr, sfârrrr,
eu am un scop în viață: somnul,
sfârrrr, sfârrrr,
nu mai mă deranja cu mângâierile tale!...

…Și pentru că insistam
cu mângâierile mele –
de fapt, cu nevoia mea de mângâiere –
scoase ghearele:
- Ãsta ne e destinul, prostule !
De ce te împotrivești?
De-asta nu-ți găsești rostul!
Las-o moartă! Hai să dormim,
sfârrrr, sfârrrr…




La margine

La margine,
ascult
rumoarea spațiilor albe…

Mă atrag tot mai mult
elipsele, golurile
care nu sunt goluri,

starea de grație a epavelor,
plutirea mută din adâncuri,
fără spasme, fără cârtire –

undire.




Emily Dickinson


NU a frecventat cenaclurile,
NU a frecventat restaurantul scriitorilor,
NU a fost boemă,
NU s-a îmbătat decât cu eternitate.

NU s-a angajat în nici o polemică, deși și-a detestat contemporanii,
NU a făcut nici un gest zgomotos care să atragă privirile,
NU a făcut parte din nici o gașcă,
NU a fost membră de partid,
NU a cunoscut servituțile și compromisurile „vieții literare”.

NU a asaltat redacțiile,
NU a fost cunoscută ca poetă, deși scria intens și continuu,
NU a publicat nimic în timpul vieții,
NU a înțeles poezia ca pe o competiție,
NU a trăit din scris, ci prin scris.

NU a vrut să vadă pe nimeni în ultima parte a vieții,
NU a mai ieșit din casă, deși era validă,
NU a avut biografie, și-a ars (la timp !) corespondența,
NU și-a ars însă sutele de poeme.

NU a avut soț,
NU a avut copii,
NU a avut amanți,
NU a iubit
decât scriitorii
din bibliotecă.




Dă-ne un semn, Căpitane!


Pe-aici,
nu se mai întâmplă nimic, Căpitane.
Noi ținem rânduiala,
așa cum Tu ai lăsat-o,
zilnic
lustruim armura și spada,
mijlocul ne este încins,
dar, s-ar părea că aici,
nimeni nu are nevoie de noi,
nici de Tine;
singurii care ne mai bagă în seamă
sunt nebunii, ratații și copiii.
Noi știm
că Te vei întoarce,
Te așteptăm
cu ochii pironiți în zarea cenușie,
dar, de când nu-Þi mai auzim glasul,
auzul prăfuit,
în care ni s-au cuibărit păienjeni,
a început să ruginească…
Dă-ne un semn, Căpitane!





Al cincilea anotimp


Indefinibil, dar perceptibil,
emoțiile au început să-mi migreze
în al cincilea anotimp.
E ca atunci când în martie
încă mai viscolește,

dar simți
că, sub ocupația gerului,
verdele conspiră intens
pentru a răsturna ordinea cenușie a iernii,

știi
că vechiul anotimp –
chiar dacă refuză să capituleze –
a fost învins
pentru că undeva, departe,
aliații noului anotimp
au reușit să debarce,

crezi
că se apropie
ziua eliberării…




Corectura finală


Încă răspund la această adresă, la acest nume,
încă n-am început să împachetez
sentimentele, chiar dacă trecutul
se înseninează.
Deocamdată mă străduiesc să fac ordine
printre acele imagini
pe care nu pot să le arunc,
dar nu pot nici să le iau cu mine
în al cincilea anotimp.
Zadarnic mă străduiesc să le salvez
coerența și unitatea,
sau să înlătur abaterile
de la ideea dominantă –
de parcă totul s-ar reduce
la corectura finală a unui poem.
De data aceasta însă, poemul ești tu!
Trebuie să tai –
fără milă, fără anestezie –
în carnea vie a imaginilor
din care ești alcătuit,
ca să poți fi primit,
ca poem,
în al cincilea anotimp.






La hotarul chipului tău
pentru Rodica


Și zâmbetul tău,
și lumina pe care mi-o dăruiești,
și răcoarea,
și parfumul vieții –
pentru că viața mi-a fost arătată
și eu am văzut-o –
și înțelegerea oamenilor,
a animalelor și a plantelor
vor pleca odată cu tine,

dar mai întâi, fiecare zi
ne va lua câte ceva
până când în jur se va face din ce în ce mai gol
sau mai limpede – cum vrei spui –
ca atunci când se închide sezonul
și turiștii părăsesc stațiunile ;

eu însă am să rămân în stațiune,
am să tremur lângă o apă,
am să mă împrietenesc cu bărcile
de-acum trase pe mal și răsturnate,
cu toți câinii și pisicile care te-au cunoscut
și cu toți copacii cărora te-ai confesat,
și am să-i povestesc barmanului plictisit
în absența clienților,
despre tine…

…Acum însă e liniște,
să nu ne facem probleme,
vom pleca împreună –
după cum spuneai tu –
ca dovadă, m-ai luat deja cu tine
în somn,
în timp ce visul se scurge în întregime
din mine în tine,
iar partea mea de clepsidră,
la hotarul chipului tău,
e goală…





///





Cosmin Dragomir


Made in china II

Motto: „dificultatea apare deoarece ei folosesc implicit conceptul clasic de realitate în care fiecare obiect are o unică istorie definită. Specificul mecanicii cuantice este o altă concepție a realității. În această concepție un obiect nu are doar o singură istorie ci toate istoriile posibile” - Stephen W. Hawking


În ușa bisericii se închină stîngaci și repede, sluțind ritualul. Nu era rușinat, însă postura nu îi convenea defel. Ar fi vrut să se ivească triumfal, să pășească apăsat printre mesele din cîrciumă, să privească superior adunătura aceea de analfabeți, să-și etaleze degetele lungi, ce-i drept cam osoase, dar estetizate cu ajutorul manichiurii recente, să-și învîrtă pervers unghiile în bătaia soarelui, să comande cea mai fină băutură la care oricum va strîmba din nas, dezamăgit. Așa avea să le câștige respectul din primul moment.
Intrarea în biserică, acolo unde tot satul se adunase, nu avea nimic din ceremonioasa apariție plănuită. Dimpotrivă, se simțea umil, insignifiant. Frică de Dumnezeu nu avea, așa că în ritualul încropit nu se putea ghici nici urmă de evlavie. Faptul atrăsese deja privirile răutăcioase ale femeilor din ultimele rînduri și șoaptele lor se amplificau geometric, într-un infernal zumzăit: „ăsta cine mai e?”, „uite dragă nici să se-nchine nu știe”, „ce față de pămpălău are...”
Față în față cu mulțimea pestriță, orînduită cei drept cu o noimă știută de ei, vizitatorul șovăi. Îi venea să se repeadă în curte, să tragă cu putere aer în piept, să își aprindă tacticos o țigară și să ticluiască alt plan de asediu. Picioarele îi rămăseseră, însă, înfipte în tocul masiv. Părea suspendat. Făcu doi pași lăsînd lumina să pătrundă prin deschizătura dreptunghiulară și, stînjenit de neștiința în ale bisericii, se opri cercetînd locul. Un miros ciudat, înțepător îi furnică nările și îi provocă un strănut. Zgomotul, înfundat în batistă, atrase atenția întregii biserici și, ca un acrobat trîntit în plasa de protecție, simți cum toate privirile îl condamnă. Își înfipse bărbia în gît, plecîndu-și ochii. Jos, pantofii noi, de firmă, cumpărați din centru, păreau căptușiți cu o mătase brună. O rețea de fire de praf le ștersese luciul, iar pantalonii cu dunga lor impecabilă arătau jalnic.
Își aduse aminte de cîteva obiceiuri stăpînite bine în copilărie, cînd își însoțea bunica la preot, și se scotoci îndelung în buzunare, într-o căutare furibundă a mărunțișului. Nu avea. Lipsa lui făcea parte din planul care tocmai eșuase și se blestemă pentru nerozie. Își pipăi buzunarul de la spate, unde portofelul bombat împungea stofa fină și cu o mișcare dibace descheie nasturele și-l ivi la lumină. Scoase cu grijă o bancnotă nouă și îl îndesă la loc.
Își ridică privirea și fixă preotul. Acesta gîngurea liturghia cădelțînd zgomotos. Fumul se împrăștia în rafale deasupra capetelor plecate la pămînt. Frunțile erau lipite de carpetele colbuite. Adunătura de oameni devenise o masă compactă de funduri inegale, colorate straniu. Ceva era în neregulă. Privi în stînga, apoi în dreapta și simți o uitătură ce-l admonesta violent. Se lăsă în genunchi, într-o poziție caraghioasă și incomodă. Cu mîna la spate ascunsă printre pliuri, arcuindu-i spatele, și cealaltă vînturînd hârtia, străinul părea un contorsionist în punctul culminant.
Într-un sfîrșit, reuși să-și tragă mîna din capcana vestimentară și, îndreptîndu-și din umeri sacoul, își plecă față către pămînt. Nasul îi ajunse pînă aproape de țesăturile ce ornau podeaua. Bălegar și rahat de cîine. Gura i se stîlci într-o grimasă puternică și ficatul, obișnuit doar cu cafele generoase și aromate, se revoltă. Tot corpul se scutură sălbatic și mîna îngrămădind bancnota între degete abia reuși să astupe șuvoiul de vomă. Dintr-un salt era în ușă, unde lichidul cald deja i se scurgea printre degete, lăsînd picături mare, gelatinoase, pe covorașul de la intrare, apoi, din metru în metru, cîte un semn verziu pe ciment, pînă în lateralul clădirii, unde stomacul se deversă brutal. Cu ochii umeziți de efort, reveni în biserică și simți în privirile dezaprobatoare o ostilitate fățișă. Clar începuse cu stîngul și, chiar mai rău, situația jenanță nu arăta semne de încetare. În loc să le cîștige respectul, le atrăsese antipatia. Scoase o altă bancnotă și își cumpără lumînări, pe care le aprinse cu gesturi regulate, închinîndu-se corect , de fiecare dată. Nu mai avea dreptul la nicio greșeală.
Preotul începuse predica. Glasul autoritar dar mătăsos, cu dese schimbări de ritm era asimilat de mulțime la fiecare răsuflare. În spate, aproape de ușă, ajungeau doar intermitențe fără noimă, un zgomot de fond perceptibil, dar de nedeslușit. Era însă mai bine așa. Toată lumea își îndreptase atenția către preot și chipurile răutăcioase, fără urmă de compasiune, înțelegere sau pioșenie, se transformaseră în sfere păroase, fără sentimente. Ici-colo răsărea cîte un batic viu colorat. Reminiscențele ritualului religios se estompară, lăsând loc ticluirii unui alt plan, de urgență. Încerca să transforme contextul într-un atu, să se agațe de orice posibilitate prin care penibilul creat să-i devină favorabil.
Predica se terminase și mulțimea formă un șir indian, trecînd prin fața altarului la împărtășanie, ca mai apoi, pe rînd, să se plece în fața icoanelor și să retragă în curte. În drumul lor nu uitau să-i arunce priviri iscoditoare, să șușotească cu subînțeles, să-și oprească discursul încît el să audă doar o tăcere ce nu prevestea nimic bun.
Se muncea: să iasă afară, să se așeze la rînd, să rămînă locului pînă cînd lăcașul s-ar fi golit, să înțepenească acolo, singur, o oră, două, poate chiar și la noapte, nebăgat în seamă, ca o statuie de ghips cu aripile jumulite, colțuroase și împreunate în dreptul șlițului. Nu se putea decide. Deși ultima variantă era cea mai atrăgătoare, nu părea veridică, așa că într-un tîrziu se îndreptă către șirul împuținat de oameni.
Simți în genunchi o căldură insolită. Apoi tot corpul se înfioră spasmodic. Preotul se uită la el, ridică lingurița și, cu mîna tremurîndă lîngă pocalul arigintat, îl întrebă:
- Ai ținut post, fiule?
Asta îi mai trebuia. Nu se gîndise. Îngînă un iartă-mă părinte, nu am știut, și se întoarse neputîndu-și ierta dobitocia. Pe deasupra, din cine știe ce pricini, vreo trei femei asistaseră la scenă, așa încît era sigur că satul avea să afle și de această ispravă.
Pînă la urmă, după ce inspirase adînc și expirase de cîteva ori, porni spre ușă. Afară era mulțimea ce-l aștepta cu pietre. Aveau să-l lapideze, ca mai apoi, pe seară, să-i bage un țăruș în fund și să-l pîrlească, dezbrăcat, la un ditamai focul. Ochii îi vor înșira pe sîrmă ghimpată și...
Afară nu era nimeni. Dezorientat se îndreptă spre poartă, în zig-zag, încercînd să cîștige timp. Vîntul foșgăia copacii, roua se pierduse de mult, soarele răzbătea printre norii opaci aromînd văzduhul cu iz de ploaie pasageră. În fine, mohorîtă, natura nu prevestea surprize plăcute.
Ajuns în uliță, se întristă și mai tare. Perspectiva îl descurajă: nimeni. Spera să se lovească măcar aici de animația dezordonată a grupurilor de țărani stînd la taclale, să surzească în hărmălaia copiilor alergîndu-se în jocuri infantile, să i se încețoșeze privirea de contondența culorilor. Stătea stîlp. În spate, un foșnet; se întoarse și-l văzu pe preot cum se strecura prin spațiul rămas în poartă, furișîndu-se ca o reptilă grosolană. Îl opri cu un gest imperativ, ultimă amintire din planul inițial, și-l întrebă unde au dispărut cu toții.
Sutana fără chip își înălță umerii, încercînd să-și reciștige onorabilitatea și, în timp ce-și recăpăta trăsăturile feței, rînji:
- La cîrciumă. Plecă.
La nici zece metri se întoarse grav: Dacă te prind pe acolo îți rup picioarele.
Străinul înghiți amenințarea pe nerăsuflate și aceasta i se puse în gît, chiar deasupra mărului adamic. Mărul se bulbuca înghesuit de nod. Gîtul se umfla, sufocîndu-l. În primă fază galopant, apoi mai lent, pînă cînd se opri în dreptul bărbiei. Astfel, capul și gîtul formară un tub egal la ambele capete. Apoi explodă.
Se scărpină în creștet și urmă umbra clericului. Picioarele se împleticeau, pantofii repetau mișcări de-a bușilea prin colbul flămînd de suprafețe curate. Încălțămintea lustruită pentru a treia dată în acea zi păstra încă urmele stropilor verzui încolăciți de o pojghiță fină din același praf încăpățînat.
Se gîndea să fugă în stație, să aștepte tîmp seara, cînd cursa avea să se întoarcă, să-și cumpere un bilet cu restul de la lumînări și, pînă spre miezul nopții, să înțepenească pe un scaun de bar în fața unei scrumiere curățate cu o frecvență uimitoare și a unei sticle cu bere rece, a doua, a treia, a zecea, ca mai apoi, în mijlocul nopții, să nimerească din prima yala și, dezbrăcat pe jumătate, să-și îndese capul într-o pernă de o consistență moderată, să uite, să uite, iar mîine să-și reia furibunda căutare a ideilor geniale care, măcar una, aveau să-i asigure, în scurt timp, un trai extravagant, ambalat într-un lux nu foarte costisitor dar sclipitor, animat de fete frumoase schimbate ritmic, cu vacanțe exotice, masaje și scufundări, mîncăruri fine și vinuri nobile și vechi în cele mai alese restaurante.
Preotul cotise brusc printre case.
Mări pasul, însă zadarnic. În centrul micii răspîntii, străinul cu vise de îmbogățire se pierduse iarăși. Popa nu se vedea, iar în labirintul de ulicioare și garduri identice nu putea identifica vreo alternativă plauzibilă. Își trecu palma prin păr, stricîndu-și frezura studiată cu grijă, apoi se pocni cu putere peste frunte, ciulind urechile.
Dacă e cîrciumă, atunci ar trebui să se audă și muzică.
Avea dreptate. Un huruit aducînd a bass se frămînta prin aer. Undeva în partea dreaptă. Ca un cîiine amușinînd urma se lăsă condus de sunete. Coti o dată la dreapta, apoi o dată la stînga, apoi de două ori la dreapta, aopi de două ori la stînga, apoi la stînga, apoi... degeaba. Mergea în derivă. Parcă cineva și-ar fi bătut joc de el dînd volumul mai mic cînd se apropia și mărindu-l constant în momentele depărtării. Mersese cam doi kilometri și zgomotul rămase constant.
Se dădu bătut și încercă o poartă. Avea ivărul tras așa că strigă. Nimeni. Nici măcar un lătrat. Nici măcar o găină. Nici măcar un cocoș. Renunță. Făcu abstracție de bass-ul înfundat și porni la nimereală. Tactica, dacă o putem numi astfel, dădu rod, și pereții crăpați, pîntecoși de la tencuiala umflată, ai cîrciumii se arătară. Se opri. Rămăsese fără un scop imediat. Prins în căutarea drumului către bufet uită că trebuia să născocească un alt plan.
În mijlocul drumului, împietrit, un corp viu, cald și tensionat rezema cerul. Ochii bulbucați de ciudă și efort îi măsluiră chipul dichisit transformîndu-l într-o pocitanie cu față umană și privire de bou. Înaintă fără să-i pese de amenințarea feței bisericești, amenințare ce nu suna a șagă. Și așa situația din gri bătea spre negru, culoare care i se tot așeza în dreptul ochilor. Totul arăta ca într-un banc sec, deși nimic nu te putea duce cu gîndul la o glumă proastă.
Intră. Pantofii de firmă, prăfuiți, deveniră iarăși moi la contactul cu podeaua. Tocurile, la fiecare pas, nășteau muzici cadențate. Muzica se opri. Lumea tăcu. Privirile se opriră pentru cîteva momente asupra lui, ca imediat chipurile ostenite de focalizare să îți reia discuțiile. Muzica străbătu aerul uleios și o rază lucioasă de soare i se așternu pe obraz supărîndu-i ochiul drept. După o clipă de triumf, trupul străin deveni nebăgat în seamă.
Acum trebuia să se îndrepte spre tejghea, să comande cea mai fină băutură și să strîmbe din nas. Nu se putea clinti. Din magnifica apariție plănuită, omul acela în costum aducea a un fluture transformat în omidă. Prăfuit cu antecedentele de penibilitate, încă duhnind a suc gastric și mic dejun se îndreptă spre tejghea și ceru o bere, de care o fi.
- De care o fi n-avem! veni răspunsul sec, previzibil. Încă un șut în fund încasat de la acești nătărăi.
- Atunci, vă rog să-mi dați o sticlă din aceea, și arătă spre raft. Se întinsese destul de mult peste bar încît vînzătorul să nu aibă niciun dubiu în privința mărcii alese. Plăti și se așeză la o masă liberă. Își scoase tacticos o țigară, luă un gît zdravăn de bere, își aprinse țigara, mai luă un gît, trase un fum prelung și își îndesă încă jumătate din conținut pe gît. Lasă sticla pe masă și începu să-i jupoaie eticheta.
- Ești frustrat nene?
Întrebarea îl lovi direct în splină. Mai trase un fum și, ascuțind mucul de marginea scrumierei, răspunse:
- Nu, doar amărît.
Era un început de confesiune și își dădu seama repede că nu ar fi fost un început prea bun. Era încă o dată redus la tăcere.
- Urîtă vreme, nu?
- Mdea..., și mult praf.
- Praf?, mult praf? Da de unde vii tu mătăluță de te sufoci pe ulițele noastre? Te-a făcut mă-ta în blocuri spălate cu șampon.
Tăcu. Înghiți ghemul batjocoritor și se înfrînă de la o nerozie și mai mare. Se mulțumi să-și ascută mucul incandescent și își privi cu insistență interlocutorul. Nu se distingea cu nimic față de ceilalți. Sătenii aveau aceeași aură zdrențuită pe margini de la osteneala muncilor grele, același chip xeroxat, bronzat puternic, cu riduri adînci, dar ochii, deși sumbrii, avînd scînteieri de vioaie mulțumire și poftă de viață. În acele momente, cînd pupilele se dilatau mulțumite contrastul dintre ele și oboseala așternută ca un fond de ten, te ducea cu gîndul la paradigma umană. O alchimie intrinsecă îi transforma pe acești indivizi în jumătate fericiți, jumătate munciți de gînduri sumbre. Hainele însă nu se potriveau acestor oameni. Treningurile Mike, Adidas, P&G sau Sonny, cămășile maronii din reiat fin, modelul ecosez multiplicat diferit de la o cămașă la alta, șlapii ponosiți ori pantofii cu toc, cu vîrfurile ascuțite, ușor ridicate, dar cu lacul sărit ca smalțul unor oale ceaușiste, toate aceste detalii vestimentare nu se lipeau de acele fețe.
- Credeam că ai să te ofuschezi, dar văd că ești băiat cuminte. Așa te vreau. Chiar începi să-mi devii simpatic, însă parcă nu pot să te iert pentru faza din biserică.
Își ridică privirea din scrumieră și îl ținti vindicativ. Oricum știa că nu are să scape de momentul penibil, însă nu încetase să spere că faptul va fi trecut cu vederea.
- Ia zi, ce s-a întîmplat, că nu se poate să se fii întîmplat ceva de te-ai apucat să borăști pe cele sfinte. Sincer, așa ceva nu s-a mai văzut pe la noi, și sîntem contrariați.
Ce să spună? Că-i de la mirosul de excremente?... Iar or să-l condamne pentru delicatețe urbană, să-i mintă, da, să-i mintă, dar cum?... ce motiv?... Ar putea să inventeze o procesiune de simptome ciudate, să-i convingă că el e cel nenorocit și că vina este numai și numai a bolii și, dacă așa a dat Dumnezeu să fie, el nu are nicio vină. Pînă la urmă, lor ar fi trebuit să li se facă milă și să-l primească înapoi la pieptul lor părintesc ca pe un copil scuturat de primele pusee ale primului guturai serios. Și din sufletul lor pînă sub piele nu era mare distanța, iar acolo, sub epidermă, se va lăfăi cu trufandalele țelului atins și își va împinge degetele în stratul umed pe dinăuntru ca un copil crescut în mîinile, picioarele, spatele fiecăruia, fie femeie, fie bărbat, și ei or să le zică vecinilor că îl vor face karatist sau fotbalist. Însă trăia acea viermuială. Acel zgîndăr ce va cuprinde întreaga comunitate pe dinăuntrul fiecărui individ în parte, cînd zise:
- Îmi pare rău. Sînt un prost. Poate m-a pedepsit Dumnezeu. Știți, eu nu prea merg la biserică, doar în cazuri excepționale, la vreo nuntă, la vreun mort.
- Vedeți!, v-am zis eu că băiatul se căiește. Apoi, către el: te-am citit eu, te căiești, dar ei s-au grăbit să te catalogheze drept un nemernic și mincinos pe deasupra. Erau convinși că o să minți, că o să îndrugi tot felul de lucruri scîrboase despre o boală din copilărie ce a provocat acea senzație de vomă și astfel credeai că noi, tîmpiți, vom înghiți gălușca și atunci ne vei intra pe sub piele, loc unde te vei zbengui cît toți sportivii de la olimpiadă. Eu nu mă înșel. La 52 de ani am învățat să citesc oamenii.
Se pare că norocul nu-l părăsise definitiv. Cineva era de partea lui. Se învioră și se ridică de la masă îndreptîndu-se către interlocutor, pe care îl îmbrățișă sincer la piept. El îl bătu pe spate cu putere, apoi se desprinse din îmbrățișare și, cu o mișcare rapidă, lăsîndu-și trupul să se rotească în jurul piciorului stîng, îl lovi cu bocancul în obraz, apoi îi administră o serie infernală de canturi de palmă în stern, îi seceră picioarele și, în același timp, îi răsuci mîna la spate. Străinul era imobilizat, cu fața la pămînt. Bălegar și rahat de cîine. Îi veni să vomite. Vomită. Simți cum bucăți de carne se desprind dinăuntrul lui și ies afară de bunăvoie, ca și cum s-ar fi supărat pe amfitrion. După fleici pe podea se înșirară organele interne, apoi sîngele, oasele și chiar și fumul din plămîni. În cîteva secunde rămăsese gol și pielea se trăgea înăuntru, într-o implozie lentă. Interiorul tălpilor îi gîdilă cerul gurii, ca mai apoi să se scurgă lîngă celelalte chestii aparținînd corpului său, care nu mai era al său. Trupul străinului era străin străinului. Doar privirea și sufletul îi rămăseseră culcate la pămînt, imobilizate de țăranul puternic. În aceeași ordine, componentele începură să intre înapoi în carcasa întoarsă pe dos. În cîteva clipe era în picioare și-i dădea pumni în cap țăranului care încă îl ținea la pămînt. Alți doi mușterii au sărit să-și ajute consăteanul și scena se repetă, iar străinul întors pe dos redeveni străinul, chiar dacă el rămăsese imobilizat. Astfel dovedi toți bătăușii din bufet. Se descurcase de minune. Era mîndru de el, dar se simțea neîntregit. Sufletul rămăsese prins în menghina mîinilor puternice. Sufletul era rănit și zăcea în praf. Trupul schimbat de atîtea ori căpătase vigoare de sportiv. Apoi se prăbuși. Nu trupul era viață. Viața fusese călcată în picioare sub privirile sale. Asta conta. Acum era prea tîrziu. Era mort și nici sufletul nu-l putea însoți în veșnicia morții.
Îi reveni bunadispoziție. Trase un gît zdravăn de bere, își mai aprinse încă o țigară și înălță curajos capul. Fețele din cîrciumă păreau mult mai primitoare și familiaritatea caldă îi edulcora sufletul.
- V-am zis eu că-i băiat bun! Că-i de-al nostru, repetă țăranul.
- Lasă, mă, nu te grăbi, să vedem dacă trece testul, se auzi o altă voce.
Testul? Ce test? Străinul se îngrijoră iarăși. Se uită întrebător.
- Dacă vrei să ne câștigi simpatia, știi tu, faza aia cu pielea noastră sub care vrei să te zbengui, trebuie să ne răspunzi la trei întrebări, după care poți să ne spui de ce ai venit, ce tocmeală vrei cu noi, și cine știe poate visul ăla cu scufundările și mîncărurile fine prin restaurante luxoase nu-i chiar așa de imposibil.
Străinul începu să tremure de nervi. Nu astea erau rolurile. Regizorul se înșeală amarnic. Nu el era cel chestionat, nu așa trebuiau să stea lucrurile. Nu. El se așeza la o masă și țăranii, mînați de curiozitate, s-ar fi băgat în seamă. Atunci ar fi urmat un schimb amabil de impresii la care s-ar fi coborît cu indulgență. I-ar fi adus acolo unde își dorea și chiar și cei îndărătnici vor realiza că propunerea lui nu-i decît nevoia lor negîndită pînă atunci. Se ridică în picioare, își netezi cu grijă reverul hainei, își drese glasul și începu o cuvîntare plină de patos, ca un misionar sectant cu vocea caldă, dar viguroasă, încercînd să persuadeze mulțimea de curioși strînsă în cortul imens, plasat la marginea satului. La urmă îl vor aclama și vor cere un bis, apoi își vor da seama că nu este spectacol muzical și bis-urile vor înceta, îi vor strînge mîna și îi vor trimite flori la cabină. Îi vor mulțumi pentru că el gîndește pentru ei.
Resemnat, înconjură cu privirea incinta cîrciumii și întrebă:
- Trei întrebări?
- Îhîm, confirmă țăranul.
- Din ce domenii?
- Politică, fotbal și poezie, veni prompt răspunsul. La astea se pricepe toată lumea.
Străinul răsuflă ușurat.



foto articol: egon schiele - "agonie"